Oglinda spartă a unei zile de naștere

— La mulți ani, Irina! — vocea mamei răsună stins, ca o umbră a ceea ce era odată. E ora 8 dimineața, iar lumina palidă a lunii martie se strecoară printre perdelele vechi din sufrageria noastră din Bacău. Mă uit la telefon: niciun mesaj, nicio notificare. În anii trecuți, la ora asta primeam deja zeci de urări, meme-uri, glume proaste de la gașca mea. Acum, doar mama, cu vocea ei obosită și ochii roșii de la plânsul nopții trecute.

— Mulțumesc, mamă, răspund încet, încercând să zâmbesc. Dar zâmbetul mi se frânge pe buze. Tata nu e acasă. De fapt, nu mai e acasă de aproape un an. S-a mutat cu „noua lui familie”, cum îi spune mama cu dispreț. Eu îi spun doar „familia cealaltă”.

Mă ridic din pat și mă uit în oglindă. Am 27 de ani și mă simt ca la 70. Părul mi-e ciufulit, ochii umflați de nesomn. Mă gândesc la anii de liceu, când eram sufletul petrecerilor. Prietenii mei — Raluca, Vlad, Cosmin — veneau la mine cu torturi improvizate și sticle de Cola. Râdeam până ne dureau fălcile. Acum, Raluca e în Anglia, Vlad s-a mutat la Cluj și nu mai răspunde la mesaje, iar Cosmin… Cosmin s-a căsătorit și are un copil. Nu mai are timp pentru „prostii”.

Cobor în bucătărie. Mama pregătește cafeaua și încearcă să pară ocupată.

— Vrei să fac clătite? întreabă ea timid.

— Nu, mamă, nu te deranja…

Dar știu că vrea să facă ceva special pentru mine. Să umple golul din casă cu ceva dulce. O las să-și vadă de treabă și mă așez la masă. Privesc pe geam la blocurile gri și la copiii care se joacă în fața scării. Îmi amintesc cum alergam și eu printre bălți, cu genunchii juliți și sufletul plin de speranță.

Telefonul vibrează. Un mesaj de la bunica: „Să fii sănătoasă, draga mea! Dumnezeu să te aibă în pază.” Îi răspund cu un emoticon și o inimioară. Bunica e singura care nu m-a uitat niciodată.

Pe la prânz, mama încearcă să mă convingă să ies din casă.

— Hai la plimbare prin parc! Poate ne întâlnim cu cineva cunoscut…

Dar nu vreau să văd pe nimeni. Nu vreau să răspund la întrebări despre tata sau despre ce fac cu viața mea. Nu vreau să mă prefac că totul e bine.

Îmi amintesc ultima ceartă dintre părinți. Era decembrie, frig și întuneric. Tata striga că s-a săturat de reproșuri, mama plângea și arunca cu farfurii în perete. Eu stăteam în camera mea și ascultam muzică tare, ca să nu aud nimic. A doua zi, tata a plecat. N-a mai revenit decât ca să-și ia hainele.

De atunci, totul s-a schimbat. Mama s-a închis în ea însăși, eu am început să evit oamenii. Prietenii au încercat să mă scoată din casă, dar după câteva refuzuri au renunțat. „Irina nu mai e ca înainte”, spuneau ei. Și aveau dreptate.

Într-o zi am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Hei, ce mai faci? Ai chef de o cafea?

A răspuns după două zile: „Scuze, sunt prins cu jobul. Poate altădată.” Altădată n-a mai venit niciodată.

Am început să scriu poezii pe ascuns, să-mi vărs amarul pe hârtie. Dar cine să le citească? Mama nu are răbdare pentru metaforele mele triste.

Seara vine repede peste orașul nostru mic. Mama aprinde o lumânare pe tortul improvizat din chec vechi și-mi cântă „La mulți ani” cu voce tremurată.

— Suflă! îmi spune ea cu un zâmbet forțat.

Îmi pun o dorință: să nu mai doară atât de tare.

După ce mama adoarme pe canapea, mă uit din nou la telefon. Nicio urare nouă. Deschid Facebook-ul: poze cu petreceri, oameni fericiți, baloane colorate. Mă simt invizibilă.

Mă gândesc la visurile mele: voiam să devin actriță, să joc pe scene mari din București sau Iași. Dar tata a zis că „nu-i meserie serioasă”, iar mama s-a temut că o să rămân fără bani și fără viitor. Am renunțat la teatru și am făcut Literele aici, în Bacău. Acum lucrez part-time la o librărie unde rareori intră cineva.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit totul: dacă aș fi plecat din oraș ca Raluca sau dacă aș fi avut curajul să-mi urmez visul…

În noaptea asta adorm târziu, cu ochii umezi și inima grea.

Poate că mâine va fi altfel. Poate că nu sunt singura care simte că viața i-a scos scaunul de sub picioare exact când dansa mai frumos.

Voi cum vă simțiți când vă uitați în jur și vedeți că toți ceilalți par fericiți? Oare chiar suntem atât de singuri sau doar ne-am pierdut curajul de a ne căuta unii pe alții?