Opt ani de căsnicie: Mai mult decât menajera familiei mele
— Camelia, ai spălat cămășile mele? Am ședință la prima oră!
Vocea lui Radu răsună din dormitor, tăioasă, ca o sabie care taie liniștea dimineții. Mă opresc din frecatul podelei și îmi șterg fruntea cu dosul palmei. Încerc să-mi adun răbdarea, dar simt cum ceva mocnește în mine, o nemulțumire veche, adunată în opt ani de căsnicie.
— Da, Radu, sunt pe uscător. Le iau imediat, răspund încet, încercând să nu las să se audă oboseala din glasul meu.
Mă uit la ceas: 6:45. Copiii încă dorm. În bucătărie miroase a cafea arsă și a pâine prăjită. Mă gândesc la ziua care începe și la lista interminabilă de sarcini: pachețele pentru școală, haine de călcat, cumpărături, teme cu copiii, gătit, ordine. Totul pe repede-înainte, totul pentru ceilalți. Și eu? Unde sunt eu în toată povestea asta?
Nu am fost mereu așa. Când l-am cunoscut pe Radu, eram plină de visuri. Îmi doream să devin profesoară de limba română, să scriu poezii, să călătoresc. El era fermecător, ambițios, promitea o viață frumoasă. M-a cucerit cu vorbe dulci și planuri mărețe. După nuntă, totul s-a schimbat încet-încet. S-au născut copiii, am renunțat la serviciu „doar pentru o perioadă”, iar perioada s-a transformat în ani.
— Camelia, nu uita să plătești întreținerea! Și vezi că trebuie dus gunoiul!
Radu iese din dormitor îmbrăcat la costum, cu telefonul lipit de ureche și privirea absentă. Îmi aruncă o privire scurtă, ca și cum aș fi parte din mobilier.
— Da, Radu…
Nu mai protestez. Nu mai spun nimic. De câte ori am încercat să-i spun ce simt, mi-a răspuns cu „Nu te mai plânge! Ai tot ce-ți trebuie!”
Seara, după ce copiii adorm, mă așez pe marginea patului și privesc tavanul. Îmi aud gândurile ca pe niște ecouri într-o cameră goală: „Oare așa va fi toată viața mea? Oare chiar nu merit mai mult?”
Într-o zi de joi, primesc un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Mirela: „Camelia, hai la o cafea! Mi-e dor de tine!” Ezit. Nu-mi amintesc când am ieșit ultima dată doar pentru mine. Îi scriu lui Radu: „Diseară ies cu Mirela la cafea.”
Răspunsul vine sec: „Cine are grijă de copii?”
Îmi vine să urlu. Îmi vine să-i spun că și el e tatăl lor! Dar tac și îi scriu mamei mele să vină pentru două ore.
La cafenea, Mirela mă privește lung:
— Camelia, ce s-a întâmplat cu tine? Parcă nu mai ești tu…
Îmi dau seama că nu mai știu cine sunt. Când am renunțat la tot ce-mi doream? Când am devenit doar „soția lui Radu” și „mama copiilor”? Mirela mă strânge de mână:
— Trebuie să faci ceva pentru tine! Să-ți amintești cine ești!
În noaptea aceea nu pot dormi. Mă uit la Radu care sforăie liniștit lângă mine și simt un val de furie și tristețe. Îmi promit că nu voi mai lăsa zilele să treacă fără rost.
A doua zi mă înscriu la un curs online de literatură română. Nu-i spun lui Radu nimic. Încep să scriu poezii din nou, noaptea târziu sau dimineața devreme, când toți dorm. Simt cum reînvii puțin câte puțin.
După două luni, primesc un e-mail: una dintre poeziile mele va fi publicată într-o revistă literară! Inima îmi bate nebunește. Le spun copiilor primii — sar în sus de bucurie.
Când îi spun lui Radu, ridică din umeri:
— Și ce dacă? Nu aduce bani în casă…
Mă doare răceala lui mai tare decât orice palmă. Dar nu mă opresc. Încep să merg la cenacluri literare, cunosc oameni noi. Încet-încet, prind curaj să vorbesc despre ce simt.
Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani și timp petrecut „aiurea”, îi spun:
— Radu, nu mai pot trăi doar pentru tine și copii! Am nevoie să fiu văzută! Am nevoie să contez!
El mă privește ca pe o străină:
— Ți-ai găsit tu mofturi… Femeile adevărate stau acasă și au grijă de familie!
Atunci înțeleg că nu mă va susține niciodată cu adevărat. Dar nu mai contează. Pentru prima dată după opt ani, nu-mi mai este frică.
Încep să predau meditații la limba română copiilor din cartier. Banii nu sunt mulți, dar sunt ai mei. Zâmbesc altfel dimineața. Copiii îmi spun că sunt mai veselă.
Mama mă întreabă într-o zi:
— Camelia, ești sigură că vrei să continui așa? Nu te temi că-l pierzi pe Radu?
O privesc în ochi și îi răspund:
— Mai tare mă tem că mă pierd pe mine.
Nu știu ce va fi mâine. Poate că familia noastră nu va mai arăta niciodată ca înainte. Dar știu sigur că nu voi mai fi invizibilă.
Mă întreb uneori: câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre vase murdare și rufe nespălate? Oare când vom avea curajul să spunem: „Și eu contez!”?