Prețul Renunțării: Povestea Anei Ionescu

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să fiu doar umbra ta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce copiii se certau în camera alăturată. El nici măcar nu s-a uitat la mine. A continuat să-și butoneze telefonul, ca și cum aș fi fost invizibilă.

Așa începe sfârșitul unei vieți pe care am crezut-o cândva fericită. Mă numesc Ana Ionescu și, până nu demult, eram o femeie obișnuită dintr-un oraș mic de lângă Ploiești. Aveam visuri mari: voiam să devin profesoară de limba română, să inspir copii, să scriu cărți. Dar, la 22 de ani, l-am cunoscut pe Mihai la o petrecere de Paște. Era carismatic, avea planuri mari și m-a făcut să cred că împreună vom cuceri lumea.

La început, totul părea un basm. Ne-am mutat împreună într-un apartament mic, am râs mult, am făcut planuri pentru viitor. Dar apoi au venit copiii – Maria și Vlad – și cu ei, responsabilitățile. Mihai a început să lucreze tot mai mult, iar eu am rămas acasă. „E mai bine pentru copii”, îmi spunea mama la telefon. „Așa fac toate femeile adevărate.”

Am renunțat la facultate după primul an de concediu maternal. „O să te întorci când cresc copiii”, îmi promiteam. Dar anii au trecut și fiecare zi a devenit o copie palidă a celei dinainte: trezit devreme, pregătit micul dejun, dus copiii la grădiniță, cumpărături, gătit, spălat, curățenie. Mihai venea târziu acasă și rareori mă întreba cum mi-a fost ziua.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau în grădina blocului și aerul mirosea a ploaie, am găsit un mesaj pe telefonul lui Mihai: „Mi-e dor de tine. Când ne vedem?” Semnat: Alina. Am simțit cum mi se taie respirația. Am stat nemișcată minute în șir, cu telefonul în mână, încercând să-mi găsesc curajul să-l confrunt.

— Cine e Alina? am întrebat seara, cu voce joasă.
— O colegă de la serviciu. Nu te mai gândi la prostii, Ana.

Dar nu era doar atât. În următoarele luni am descoperit că Mihai avea o relație cu ea de aproape un an. Am simțit că tot ce am construit împreună se prăbușește peste mine. M-am închis în baie și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Mama mi-a spus să rabd: „Bărbații mai calcă strâmb. Tu trebuie să-ți vezi de familie.” Dar eu nu mai puteam. Nu mai eram eu însămi. Eram doar „mama Mariei și a lui Vlad”, „soția lui Mihai”, femeia care gătește și spală și tace.

Într-o noapte, după ce copiii au adormit, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: dacă aș dispărea mâine, cine ar observa? Cine ar plânge pentru mine – pentru Ana cea adevărată?

Am început să scriu din nou, pe ascuns. Povești scurte despre femei care fug din vieți care nu le mai aparțin. Am trimis una dintre ele la o revistă locală și, spre surprinderea mea, a fost publicată. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că trăiesc.

Dar Mihai a aflat și a râs de mine: „Cine crezi că ești? Crezi că poți schimba ceva cu poveștile tale? Ai grijă de copii și lasă prostiile!”

Într-o zi, Maria m-a întrebat: „Mami, tu ești fericită?” Am rămas fără cuvinte. Ce să-i spun unui copil de opt ani? Că mama ei s-a pierdut pe drum?

Am început să merg la terapie – pe ascuns, pentru că Mihai ar fi spus că sunt nebună. Acolo am învățat să-mi spun povestea fără rușine. Să recunosc că mi-e frică să plec, dar mi-e și mai frică să rămân o umbră.

Într-o dimineață friguroasă de februarie, mi-am făcut bagajul și am plecat cu copiii la mama. Mihai a urlat la telefon: „Ești egoistă! Îți distrugi familia!” Dar eu știam că nu mai pot trăi minciuna asta.

Acum stau într-o cameră mică la etajul patru al unui bloc vechi și scriu povestea mea. Nu știu ce va urma. Poate voi reuși să-mi termin studiile, poate nu. Poate copiii mă vor înțelege cândva sau poate mă vor judeca.

Dar mă întreb: câte femei ca mine există în România? Câte au renunțat la ele pentru familie și s-au trezit singure într-o zi? Cât valorează sacrificiul nostru dacă nimeni nu-l vede?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu vreau să mai fiu invizibilă.

Oare câte dintre voi v-ați pierdut pe drum? Și câte ați avut curajul să vă regăsiți?