Salariul meu nu e dovada iubirii: Povestea unei femei între frică și libertate

— Ioana, unde ai pus chitanța de la supermarket? Vocea lui Radu răsuna din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea serii. Am tresărit, simțind cum inima mi se strânge. M-am ridicat încet de pe canapea, cu pași mici, ca să nu-l supăr mai tare.

— Cred că e în portofelul meu, am spus încercând să-mi ascund tremurul din voce.

— Să nu uiți să mi-o dai. Știi că trebuie să ținem evidența la fiecare leu, nu? Nu suntem milionari!

Mi-am mușcat buza și am dat din cap. Era același ritual de ani de zile: salariul meu intra direct pe cardul lui Radu, iar eu primeam bani doar pentru strictul necesar. La început, am crezut că așa trebuie să fie într-o familie – să avem totul la comun, să nu existe secrete. Dar cu timpul, am început să simt că nu mai sunt eu însămi. Fiecare decizie, fiecare cumpărătură, fiecare ieșire la cafea cu prietenele era analizată la sânge.

Mă uitam la mine în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Fata veselă care visa să devină profesoară de limba română dispăruse. În locul ei era o femeie obosită, cu ochii mereu pe ceas și cu sufletul strâns de teamă că va greși ceva.

Mama mă suna des:

— Ioana, tu ești bine? Parcă nu mai ești tu…

— Sunt bine, mamă, doar obosită de la muncă.

Nu puteam să-i spun adevărul. Cum să-i spun că bărbatul pe care l-am ales să-mi fie sprijin a devenit gardianul vieții mele?

Într-o zi, la serviciu, colega mea, Mirela, m-a invitat la o cafea după program.

— Hai cu noi, Ioana! Măcar o oră să stăm și noi ca fetele.

Am ezitat. Știam că Radu nu va fi de acord. Dar ceva în mine s-a revoltat.

— Vin! am spus hotărâtă.

A fost o oră magică. Am râs, am povestit, am uitat pentru puțin timp de tot ce mă apăsa. Când am ajuns acasă, Radu mă aștepta în ușă.

— Unde ai fost? De ce nu mi-ai spus?

— Am ieșit cu fetele de la muncă…

— Cu ce bani?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu aveam voie să păstrez bani la mine fără să-i spun lui. Am scos restul de la cafea și i l-am întins. A luat banii fără să spună nimic, dar privirea lui era plină de reproș.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am întrebat când am ajuns aici. Când am acceptat ca salariul meu să fie dovada iubirii? Când am uitat că iubirea înseamnă libertate și încredere, nu control și frică?

Au urmat luni întregi în care m-am luptat cu mine însămi. Îmi era teamă să vorbesc cu el despre bani. Îmi era teamă să-i spun că vreau să-mi cumpăr o rochie sau o carte fără să-i cer voie. Îmi era teamă să-i spun că vreau să merg la mama fără să-i dau explicații.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre facturi și cheltuieli, am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! Salariul meu nu e dovada iubirii mele pentru tine! Eu muncesc din greu și vreau să am dreptul să decid ce fac cu banii mei!

A rămas mut pentru câteva secunde. Apoi a început să țipe:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar fără niciun ban!

M-am prăbușit pe podea și am plâns ore întregi. În acea noapte am luat o decizie: trebuia să-mi recapăt viața.

A doua zi mi-am deschis un cont bancar separat. Am început să pun deoparte câte puțin din banii de la meditații. I-am spus mamei tot adevărul. M-a luat în brațe și mi-a spus:

— Fata mea, nicio femeie nu trebuie să trăiască așa! Ai curaj!

Mi-a fost greu. Radu a devenit tot mai agresiv verbal. Dar eu eram hotărâtă. După câteva luni, când am strâns suficienți bani pentru o garsonieră mică în cartierul copilăriei mele, am plecat.

Primele zile au fost cumplite. Mă trezeam speriată la orice zgomot. Mă simțeam vinovată că l-am lăsat pe Radu singur. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Am redecorat garsoniera cu flori și cărți. Mi-am cumpărat singură prima rochie nouă după ani de zile. Am ieșit la cafea cu Mirela fără să mă uit la ceas.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă n-ar fi trebuit să mai încerc încă o dată să-l schimb pe Radu sau dacă nu cumva sunt egoistă că mi-am dorit libertatea.

Dar apoi mă uit în oglindă și văd din nou fata veselă care visa să fie profesoară.

Oare câte femei trăiesc încă în umbra fricii? Oare cât timp ne mai mințim că sacrificiul e dovada iubirii?