Sub Presiunea Tatălui Meu: Între Visurile Mele și Așteptările Lui

— Nu mai am răbdare, Irina! Ai 32 de ani, când ai de gând să te maturizezi? Vrei să mor fără să apuc să-mi țin nepoții în brațe?

Cuvintele tatălui meu, rostite cu vocea lui gravă și tăioasă, m-au lovit ca un trăsnet. Stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund tremurul. Mama privea în gol, cu ochii umezi, incapabilă să intervină. În aer plutea miros de ciorbă și de reproșuri vechi.

— Tată, nu sunt pregătită. Nu vreau să fac un copil doar ca să bifez ceva pe lista ta de dorințe, am șoptit, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

El a izbucnit:
— Nu e vorba doar de mine! Toți prietenii mei se laudă cu nepoți, numai eu… Ce o să zică lumea? Ce rost are să-ți mai dau bani dacă nu vrei să faci nimic cu viața ta?

Am simțit cum mă sufoc. De ani de zile, tata mă ajută financiar: chiria la București, ratele la facultate, chiar și vacanțele scurte pe care mi le permit. Dar totul vine cu prețul acesta: controlul lui asupra fiecărei decizii. M-am ridicat brusc de la masă.

— Poate că ar trebui să mă descurc singură, am spus cu glas stins.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de suspinul mamei. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De ce trebuie să aleg între liniștea familiei și fericirea mea? De ce nu pot fi acceptată așa cum sunt?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la prietenele mele: Raluca, care s-a căsătorit la 25 de ani și are deja doi copii, dar e mereu obosită și tristă; Ana, care a plecat în Franța și nu mai vorbește cu părinții ei; și eu, prinsă între două lumi — una a visurilor mele și alta a așteptărilor lor.

A doua zi am plecat devreme spre București. În tren, am primit un mesaj de la tata: „Dacă nu te hotărăști curând, nu te mai pot ajuta. Gândește-te bine.” Am simțit un nod în gât. Oare chiar sunt atât de egoistă?

La birou, colega mea, Mihaela, m-a văzut abătută.
— Ce ai pățit?

Am izbucnit:
— Tata vrea să fac un copil sau mă lasă fără bani. Nu știu ce să fac!

Mihaela m-a privit lung.
— Știi că nu ești singura. Și pe mine mă presează ai mei. Dar tu ce vrei cu adevărat?

Întrebarea asta m-a urmărit toată ziua. Ce vreau eu? Să călătoresc, să scriu, să iubesc fără constrângeri. Să nu mă simt vinovată pentru alegerile mele.

Seara am vorbit cu Vlad, iubitul meu. El vrea copii „cândva”, dar nu acum.
— Irina, nu putem trăi după regulile altora. Dacă vrei să rupi dependența asta, trebuie să fii pregătită pentru consecințe.

— Dar dacă nu mă descurc? Dacă pierd tot?

M-a strâns în brațe.
— Poate că abia atunci vei afla cine ești cu adevărat.

Au trecut săptămâni în care am evitat telefoanele părinților. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Am început să caut joburi suplimentare, să economisesc fiecare leu. Am refuzat invitațiile la nunți unde rudele mă întrebau mereu „Tu când?”

Într-o duminică am primit un plic acasă: era o scrisoare de la tata. Scrisul lui tremurat spunea:
„Irina, nu vreau să te pierd. Dar mi-e teamă că vei rămâne singură și nefericită. Eu așa am fost crescut: familia e totul. Poate greșesc că te presez… Dar nu știu altfel.”

Am plâns citind-o. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil. Poate că și el e prizonierul unor așteptări pe care nu le-a ales.

Am decis să merg acasă și să vorbim deschis.
— Tată, vreau să știi că te iubesc. Dar fericirea mea nu poate fi negociată. Poate n-o să am niciodată copii sau poate da — dar va fi alegerea mea.

El a oftat adânc.
— Mi-e greu să accept… Dar dacă asta te face fericită, trebuie să încerc.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Încă există tensiuni, încă simt presiunea privirilor la mesele de familie. Dar pentru prima dată simt că trăiesc pentru mine.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim viețile altora din frică sau rușine? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne alegem propriul drum?