Testamentul care mi-a sfâșiat viața: Când iubirea ascunde secrete

— Nu se poate, domnule notar! repeta mama, cu vocea tremurândă, în timp ce eu stăteam cu pumnii strânși pe marginea scaunului. În biroul mic, tapetat cu dosare și miros de hârtie veche, aerul era greu, ca înaintea unei furtuni. Mă uitam la poza lui Vlad de pe birou — zâmbea larg, așa cum îl știam doar eu. Sau cel puțin așa credeam.

Notarul își drese glasul și continuă să citească testamentul. „…las 30% din acțiunile firmei și suma de 120.000 de euro doamnei Maria Dobre…”

Maria Dobre? Cine e Maria Dobre? Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji, iar inima îmi batea în urechi. Mama mă strânse de mână, dar nu mai simțeam nimic. Lumea mea se prăbușea, fiecare cuvânt rostit de notar era o lovitură în plex.

— Irina, draga mea, trebuie să fie o greșeală… Vlad nu ar fi făcut așa ceva! șopti mama, dar vocea ei suna fals, ca o rugăciune spusă prea târziu.

Am ieșit din birou fără să mai aud nimic. Pe holul rece al clădirii vechi, am început să plâng în hohote. M-am simțit trădată, umilită, ca și cum toți anii noștri împreună nu au însemnat nimic. Cine era femeia asta? De ce nu mi-a spus niciodată nimic?

În zilele următoare, casa noastră — odinioară plină de râsete și miros de cafea proaspătă — s-a transformat într-un muzeu al tăcerii. Am găsit scrisori vechi, facturi ciudate, mesaje pe telefonul lui Vlad pe care nu le observasem niciodată. Toate duceau la Maria Dobre.

Am sunat-o. Vocea ei era caldă, dar nesigură.

— Bună ziua… sunt Irina Popescu, soția lui Vlad.

O pauză lungă.

— Știam că o să mă sunați într-o zi… Vreau să ne vedem. Trebuie să vorbim față în față.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din Cotroceni. Maria era o femeie simplă, cu ochi obosiți și mâini muncite. Nu era tânăra seducătoare la care mă așteptam. Avea cam vârsta mea.

— Nu vreau nimic din ce mi-a lăsat Vlad, spuse ea dintr-o dată. Am încercat să-l conving să vă spună adevărul… dar n-a avut curaj.

— Ce adevăr? am întrebat cu voce stinsă.

Maria oftă adânc.

— L-am cunoscut pe Vlad acum 15 ani. Eram colegi la începutul firmei. Am fost împreună o vreme… înainte să vă cunoască pe dumneavoastră. Când s-a căsătorit cu tine, am rupt orice legătură. Dar după câțiva ani, el a revenit… Avea nevoie de ajutor la firmă. Am acceptat să-l ajut, dar am pus condiția să nu stricăm familiile noastre.

— Și totuși… testamentul?

— A insistat. Spunea că fără mine firma n-ar fi existat. Că îi datorează totul. Nu am fost niciodată amanta lui după ce s-a căsătorit cu tine, Irina. Poate doar prietena lui cea mai bună…

Nu știam dacă să o cred sau să urlu la ea. M-am ridicat brusc și am plecat fără să mă uit înapoi.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat pe podeaua bucătăriei cu capul între genunchi și am plâns până n-am mai avut lacrimi. M-am gândit la fiecare moment petrecut cu Vlad: vacanțele la mare, serile când adormeam ținându-ne de mână, certurile mărunte despre cine spală vasele… Toate păreau acum false, ca niște scene dintr-un film prost.

Mama încerca să mă liniștească:

— Irina, bărbații sunt slabi uneori… Poate a vrut doar să-ți protejeze sentimentele.

— Dar eu? Cine mă protejează pe mine acum?

Am început să primesc telefoane de la rude — unchiul Sorin voia să știe dacă „femeia aia” va veni la parastas; verișoara Anca mă întreba dacă pot să-i dau niște bani din moștenire „că tot ai rămas singură”. Toți aveau ceva de cerut sau de comentat.

Într-o zi, am găsit un jurnal vechi al lui Vlad ascuns în spatele bibliotecii. L-am citit tremurând:

„Irina e lumina vieții mele. Dar nu pot uita niciodată cum Maria m-a salvat când eram la pământ. Fără ea nu eram nimic azi. Îmi e teamă că dacă îi spun Irinei totul, o voi pierde…”

Am plâns din nou, dar lacrimile erau altfel — mai amare, mai grele. Am început să-l înțeleg pe Vlad: frica lui de a pierde iubirea noastră l-a făcut să ascundă adevărul. Dar oare merita sacrificiul?

Au trecut luni până am reușit să vorbesc din nou cu Maria. Am invitat-o la mine acasă.

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, i-am spus sincer. Cred că Vlad v-a iubit pe amândouă în feluri diferite.

Maria a zâmbit trist:

— Și eu cred asta. Dar tu ai fost aleasa lui.

Am decis să-i respect dorința lui Vlad și să împart moștenirea cu Maria. Nu pentru că trebuia, ci pentru că am simțit că e singura cale prin care pot merge mai departe fără ură în suflet.

Astăzi încă mă întreb: cât de bine cunoaștem oamenii pe care îi iubim? Și cât adevăr putem duce fără să ne rupem în bucăți?