Umbra Dorului: Povestea Anei între Singurătate și Regăsire

— Nu mai are rost, Victor! Nu mai are rost să tot așteptăm! am izbucnit într-o seară de noiembrie, cu ochii plini de lacrimi și mâinile tremurânde pe cana de ceai. El m-a privit lung, cu acea privire pe care o cunoșteam prea bine: amestec de vinovăție și neputință.

— Ana, știi cât de mult mi-am dorit și eu… Dar mereu apărea ceva. Un contract nou la firmă, o plecare în Franța, apoi în Polonia… Am crezut că avem timp.

Adevărul era că timpul ne-a păcălit. Ne-am lăsat furați de mirajul libertății, de promisiunea că „mai e vreme”. Am colindat Europa cu Victor, am râs pe străzile din Praga, am dansat pe plajele din Grecia, am mâncat croissante în Paris la miezul nopții. Dar, când ne-am întors acasă, în apartamentul nostru din București, liniștea era tot mai apăsătoare. Prietenii noștri aveau deja copii mari, unii chiar nepoți. Noi aveam doar amintiri și fotografii.

Anii au trecut pe nesimțite. Victor s-a stins într-o iarnă grea, după o boală scurtă și nemiloasă. M-am trezit singură într-un apartament prea mare pentru mine și prea mic pentru visele mele neîmplinite. Zilele se scurgeau una după alta, monotone și reci. Mă uitam la telefon sperând să sune cineva, dar nu suna nimeni. Vecina de la trei, doamna Lidia, îmi aducea uneori supă caldă și mă întreba dacă nu vreau să merg cu ea la biserică. Refuzam mereu politicos.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare netrimisă. Era adresată unei fetițe care nu s-a născut niciodată: „Dragă Maria, dacă ai fi fost aici…” Am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul. Dacă nu cumva am alergat după iluzii și am uitat ce e cu adevărat important.

Într-o după-amiază ploioasă de aprilie, când credeam că nu se mai poate întâmpla nimic bun în viața mea, am primit un telefon ciudat. O voce tânără, emoționată:

— Bună ziua, mă numesc Raluca Popescu… Nu știu cum să vă spun… Eu cred că sunteți mama mea biologică.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu aveam copii! Sau…?

— Cred că e o greșeală… am bâiguit.

— Nu e nicio greșeală. Am găsit niște acte vechi la orfelinat. Scrie clar: Ana Dumitrescu, născută în 1954, București. Eu sunt născută în 1980… Ați avut o fată pe care ați dat-o spre adopție?

Mi-am amintit brusc de vara aceea nebună din tinerețe, când Victor era plecat cu lunile și eu mă simțeam pierdută. O greșeală, o rușine ascunsă sub preșul tăcerii. Mama m-a obligat să merg la spital și să semnez actele. N-am spus niciodată nimănui.

— Da… am șoptit printre lacrimi. Da, Raluca… Eu sunt.

Au urmat luni întregi de telefoane, mesaje și emoții amestecate. Raluca era medic rezident la Iași, avea doi băieți și un soț blând pe nume Mihai. Mi-a povestit despre copilăria ei grea prin orfelinatele din Moldova, despre dorul de o mamă pe care nu a cunoscut-o niciodată.

— De ce m-ai lăsat? m-a întrebat într-o zi cu voce tremurată.

N-am putut răspunde decât cu lacrimi. Cum să-i explic rușinea unei epoci în care o fată necăsătorită nu avea dreptul la greșeală? Cum să-i spun că mi-am purtat vina ca pe o povară toată viața?

Prima noastră întâlnire a fost stângace. Ne-am privit minute în șir fără să știm ce să spunem. Apoi ea m-a îmbrățișat brusc și mi-a șoptit:

— Am visat toată viața la momentul ăsta.

Am început să ne vedem tot mai des. Raluca venea la mine cu copiii ei, care îmi spuneau „bunica” cu timiditate la început, apoi cu tot mai mult drag. Am redecorat camera mică din apartament pentru ei. Am început să gătesc din nou sarmale și cozonaci, să râd din toată inima.

Dar nu toți au privit cu ochi buni această regăsire târzie. Sora mea, Elena, mi-a spus răspicat:

— Ai făcut destul rău în tinerețe! Acum vrei să repari totul? Nu te gândești că răscolești trecutul?

Am simțit din nou povara vinovăției apăsându-mă. Dar Raluca m-a ținut de mână:

— Trecutul nu se poate schimba, dar viitorul e al nostru.

Au trecut doi ani de atunci. Acum casa mea e plină de râsete și pași mici care tropăie pe parchet. Încerc să recuperez timpul pierdut cu Raluca și nepoții mei. Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă merit această a doua șansă.

Oare putem vreodată să ne iertăm cu adevărat pentru greșelile trecutului? Sau vom purta mereu cu noi umbra dorului și a regretului?