Umbra Prieteniei: Între Singurătate și Încredere

— Irina, nu deschide ușa! Am spus să nu lași pe nimeni în casă cât ești singură cu copilul! Glasul mamei răsuna în telefon cu o insistență care mă făcea să-mi tremure mâinile. Priveam spre ușă, unde Ana bătea încet, cu răbdare, așteptând să-i răspund.

Eram în pijamale, cu părul prins la repezeală și cu ochii umflați de nesomn. Bebelușul plângea în camera alăturată, iar eu simțeam că mă sufoc între sfaturile mamei și nevoia disperată de a vorbi cu cineva care să mă înțeleagă.

— Mamă, e doar Ana! O știi de când eram mici…
— Nu contează! Femeile singure aduc necazuri într-o casă cu familie tânără. Așa am pățit și eu cu Lenuța, și uite ce s-a ales de căsnicia mea!

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am uitat la Ana prin vizor. Avea ochii roșii, probabil de la vânt sau poate de la plâns. M-am gândit la toate momentele când ea mi-a fost sprijin: când am picat la BAC, când tata a plecat de acasă, când am pierdut prima sarcină. Dar acum… acum eram mamă și totul părea altfel.

Am deschis ușa încet.
— Intră, dar nu sta mult…
Ana a zâmbit slab și a intrat cu pași mici, ca și cum ar fi știut că nu era binevenită. S-a așezat pe canapea și a privit în jur, la jucăriile împrăștiate, la sticlele de lapte nespălate, la mine – o umbră a celei care fusese odată.

— Irina… știu că e greu. Și eu mă simt singură uneori. Dar tu… tu ai pe cineva. Ai un copil, ai un soț…

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam ține totul în mine.
— Nu am pe nimeni! Vlad e la muncă de dimineața până seara, mama mă sună doar ca să-mi spună ce să NU fac, iar tu… tu ești singura care mai bate la ușă.

Ana s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns. Am simțit cum se rupe ceva în mine – o barieră ridicată de frică și prejudecată.

— Vrei să-ți spun un secret? a șoptit ea. Și eu am nevoie de tine. Nu doar tu de mine.

Am râs printre lacrimi. Bebelușul a început să plângă din nou. Ana s-a oferit să-l țină cât eu mă duc la baie – primul duș adevărat după trei zile. Când m-am întors, Ana îi cânta încet un cântec vechi de leagăn.

— Îți amintești când ne jucam de-a mama și copilul? Mereu voiai să fii mama…
Am zâmbit amar.
— Acum nu mai e joc.

A stat cu mine două ore. Am vorbit despre tot și nimic: despre cum Vlad nu mai are răbdare cu mine, despre cum mă simt vinovată că nu sunt o mamă perfectă, despre spaima că Ana ar putea pleca și ea din viața mea dacă nu-i deschid ușa destul de des.

Când a plecat, am rămas singură cu gândurile mele. Mama m-a sunat din nou seara:
— Ai lăsat-o pe Ana să intre?
— Da, mamă.
— Să nu te miri dacă se întâmplă ceva rău! Așa începe totul…

Am închis telefonul fără să răspund. În acea noapte am visat-o pe mama tânără, certându-se cu Lenuța – prietena ei din tinerețe care i-ar fi „furat” liniștea casei. M-am trezit transpirată, cu inima bătând nebunește.

A doua zi, Vlad a venit acasă mai devreme. M-a găsit plângând în bucătărie.
— Ce-ai pățit?
— Nimic… doar că… mi-e frică să nu stric totul dacă las oamenii prea aproape.
Vlad s-a uitat lung la mine.
— Irina, nu poți trăi după fricile altora. Prietenii adevărați nu-ți distrug casa – o fac mai caldă.

Am tăcut. Dar vorbele mamei continuau să-mi bântuie mintea zile întregi: „Niciodată să nu lași o prietenă singură să-ți treacă pragul!”

Au trecut săptămâni. Ana venea tot mai rar – poate simțea că nu e dorită sau poate avea și ea propriile lupte. Eu mă afundam tot mai mult în izolare. Într-o zi, am primit un mesaj:
„Irina, mi-e dor de tine. Dacă vrei să vorbim, sunt aici.”

Am stat cu telefonul în mână minute întregi. Să-i răspund? Să o chem din nou? Dacă mama are dreptate? Dacă pierd tot ce am pentru că nu știu să pun limite?

Într-o seară, după ce copilul a adormit, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu vreau să fiu ca mama – mereu suspicioasă, mereu singură în spatele unor reguli vechi și reci.

Am sunat-o pe Ana.
— Vii mâine la cafea?
A râs fericită.
— Vin! Și aduc prăjituri!

În acea noapte am dormit liniștită pentru prima dată după mult timp. Poate că unele reguli trebuie încălcate ca să putem trăi cu adevărat.

Oare câte dintre noi trăim după fricile moștenite? Câte prietenii pierdem pentru că ascultăm vocile trecutului și nu pe cele ale inimii noastre?