Umbra tăcerii: Povestea Mariei despre credință, familie și regăsire

— Ioana, nu vrei să mai stai puțin? Am făcut plăcinta ta preferată…

Vocea mea răsună stins în bucătăria prea mare pentru o singură femeie. Ioana își strânge geanta la piept, evitându-mi privirea. — Mamă, trebuie să plec. Am mult de lucru la birou. Poate altădată.

Ușa se închide încet, dar ecoul ei mă lovește ca un trăsnet. Radu nu a mai venit de Crăciunul trecut. Spune că e prea ocupat cu firma lui din Cluj. Ioana locuiește la două stații de tramvai, dar vine doar când are nevoie de ceva. Casa e plină de fotografii cu ei mici, râzând, alergând prin curte. Acum, doar tăcerea și pașii mei obosiți umplu camerele.

Mă așez la masa din bucătărie și privesc plăcinta neatinsă. Miroase a copilărie, a zile în care râdeam împreună. Acum, mirosul mă doare. Îmi vine să plâng, dar nu mai am lacrimi. De când a murit Vasile, soțul meu, am rămas doar eu cu amintirile și cu o liniște care mă apasă pe piept.

În fiecare seară, aprind candela și mă rog. Nu știu dacă Dumnezeu mă ascultă sau dacă doar vorbesc cu pereții. — Doamne, dă-mi putere să nu mă pierd…

Într-o duminică friguroasă de martie, la biserică, o văd pe tanti Elena. E singura care mă întreabă sincer ce mai fac. — Maria, hai la mine la ceai după slujbă. Nu-i bine să stai singură.

Ezit. Mi-e rușine să recunosc cât de mult îmi doresc compania cuiva. Merg totuși. În sufrageria ei mică miroase a cozonac și a flori uscate. Vorbim despre copii, despre vremurile când satul era plin de viață. — Știi, Maria, și băiatul meu m-a uitat. Dar nu trebuie să ne pierdem speranța. Dumnezeu nu ne lasă singure.

Cuvintele ei îmi rămân în minte zile întregi. Încep să merg mai des la biserică, să ajut la curățenie, să fac prăjituri pentru copiii din parohie. Încet-încet, simt că nu mai sunt invizibilă.

Într-o zi, primesc un telefon de la Radu. — Mamă, am nevoie de certificatul de naștere pentru niște acte. Poți să mi-l trimiți?

— Sigur, Radu… Dar nu vrei să vii să-l iei? Am făcut sarmale…

— Nu pot acum, mamă. Trimite-l prin poștă.

Închid telefonul cu mâinile tremurânde. Mă simt folosită, ca un serviciu de livrare. Mă doare indiferența lui, dar nu-i spun nimic. În schimb, mă rog mai mult.

Seara, Ioana mă sună plângând. — Mamă… m-am certat cu Mihai. Nu știu ce să fac…

— Vino acasă, Ioana. Te aștept cu ceai cald.

O țin în brațe ca pe când era mică și îi spun că totul va fi bine. Pentru prima dată după mult timp, simt că sunt din nou mamă.

Trec lunile. Încep să primesc telefoane de la vecine: — Maria, vii la noi la șezătoare? — Maria, ne ajuți cu prăjiturile pentru hram?

Casa mea se umple iar de râsete și voci. Nu sunt copiii mei, dar sunt oameni care au nevoie de mine.

Într-o seară de toamnă, Ioana vine pe neașteptate cu Mihai. — Mamă… am venit să stăm la tine câteva zile. Avem nevoie de liniște.

Le pregătesc camera și îi ascult cum vorbesc în șoaptă despre problemele lor. Nu intervin; doar le ofer adăpostul meu cald.

Radu mă sună într-o zi: — Mamă… vin acasă de Crăciun. Pot aduce și pe Irina?

— Desigur, dragul meu! Abia aștept!

În Ajunul Crăciunului, casa e plină: Ioana și Mihai râd în bucătărie, Radu și Irina împodobesc bradul. Pentru prima dată după ani de zile, simt că nu mai sunt singură.

După ce pleacă toți și rămân din nou doar eu cu tăcerea casei mele, aprind candela și mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat răbdare și credință.

Mă întreb adesea: oare câte mame ca mine trăiesc în tăcere și dor? De ce ne uităm părinții când avem cel mai mult nevoie unii de alții? Poate că răspunsul e chiar aici: în puterea de a ierta și a spera că dragostea nu moare niciodată.