Umbra uitării: Patruzeci de ani și o zi fără urări

— Maria, ai văzut unde e telecomanda? strigă soțul meu, Doru, din sufragerie, în timp ce eu stăteam în bucătărie, cu mâinile reci pe chiuvetă, privind la ceas. Era ora 7:15 dimineața. Ziua mea de naștere. Patruzeci de ani. M-am uitat în jur, poate-poate găsesc vreun indiciu că cineva și-a amintit: un bilețel, o floare, un zâmbet complice. Nimic. Doar mirosul cafelei și pașii grăbiți ai copiilor care se pregăteau de școală.

— Nu știu, Doru, poate e sub perne, am răspuns încercând să-mi ascund vocea tremurândă. Ana, fata mea cea mare, a intrat val-vârtej în bucătărie.

— Mamă, ai văzut bluza mea albă? O port azi la prezentare!

— E pe uscător, i-am spus automat, încercând să-mi păstrez calmul.

Nimeni nu a spus „La mulți ani”. Nici măcar un „Ce zi frumoasă azi!”. Am simțit cum o gheară rece mi se strânge în piept. M-am aplecat peste chiuvetă și am lăsat apa să curgă peste mâini mai mult decât era nevoie. Poate așa îmi spălam și tristețea.

După ce toți au plecat — Doru la serviciu, copiii la școală — am rămas singură în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. M-am așezat la masa din bucătărie, privind la calendarul de pe perete. Ziua era încercuită cu roșu. Eu o încercuisem, ca să nu uit nici eu cine sunt.

Am început să mă gândesc la toți anii trecuți: la cum am renunțat la jobul meu de bibliotecară când s-a născut Ana, la cum am stat nopți întregi lângă patul copiilor când aveau febră, la cum am pus mereu nevoile lor înaintea dorințelor mele. Și totuși, astăzi, nu eram decât o umbră în propria casă.

Telefonul a sunat. Am tresărit. Poate era mama mea, sora mea, cineva care să-mi amintească că exist. Era o ofertă de la un call center pentru o asigurare de viață. Am închis fără să spun nimic.

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. O bătrână își uda florile pe balconul de vizavi. Mi-am imaginat că și ea a avut zile când s-a simțit invizibilă. M-am întrebat dacă toate femeile ajung să fie uitate la un moment dat.

La prânz am primit un mesaj de la colega mea de liceu, Mirela: „La mulți ani, Maria! Să fii fericită!” Am zâmbit amar. Mirela locuia la Cluj și nu ne mai văzusem de zece ani. Ea își amintea, familia mea nu.

Am decis să ies din casă. Am luat autobuzul 335 până la Parcul IOR. M-am plimbat printre copaci, ascultând râsetele copiilor altora și privind cu invidie la cuplurile care se țineau de mână. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng în tăcere.

— Doamnă, sunteți bine? m-a întrebat o femeie necunoscută care trecea pe lângă mine cu un cărucior.

— Da… doar mă gândesc la viață, am răspuns ștergându-mi lacrimile.

Când m-am întors acasă, era deja seară. În apartament era liniște. Pe masă nu era niciun tort, nicio felicitare. Doru era în sufragerie cu ochii în telefon.

— Ai mâncat? m-a întrebat fără să mă privească.

— Da, am mâncat în oraș, am mințit.

Ana și Vlad au intrat fiecare în camera lor fără să spună nimic. Am simțit că explodez.

— Chiar nimeni nu-și amintește ce zi e azi? am izbucnit cu voce tremurată.

Toți s-au uitat la mine ca și cum aș fi vorbit într-o limbă străină.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Doru mirat.

— Azi e ziua mea! Azi fac patruzeci de ani! Am urlat aproape.

S-a lăsat o liniște grea. Ana s-a uitat rușinată în podea. Vlad a roșit. Doru a oftat adânc.

— Iartă-ne, Maria… Am avut atâtea pe cap… Nu ne-am dat seama…

— Mereu aveți altceva pe cap! Mereu eu sunt ultima! am spus printre lacrimi.

Am fugit în dormitor și am trântit ușa. Am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat dacă viața mea chiar are vreun sens sau dacă sunt doar o piesă dintr-un puzzle care nu interesează pe nimeni.

A doua zi dimineață, Ana a venit timid la mine cu o felicitare făcută de mână: „Te iubim, mamă!” Vlad mi-a adus o floare ruptă din grădina blocului. Doru mi-a spus că vrea să ieșim împreună la film în weekend.

Am zâmbit forțat, dar rana rămânea acolo. Poate că nu e vina lor că m-au luat de bună atâția ani. Poate că vina e și a mea că m-am lăsat uitată.

M-am privit în oglindă și mi-am promis că nu voi mai lăsa niciodată ca ziua mea să treacă neobservată — nici pentru mine, nici pentru ceilalți.

Oare câte femei ca mine trăiesc în umbra uitării? Câte dintre noi ne pierdem printre griji și sacrificii până când nu mai știm cine suntem? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?