Umbre peste masa de seară: Povestea Anei

— Ana, pune, te rog, farfuria aia la loc! vocea tatei răsună ascuțit prin sufrageria mică, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. Mâinile îmi tremură ușor când încerc să nu scap din greșeală farfuria cu sarmale. Kati, noua lui soție, mă privește cu un zâmbet forțat, încercând să pară caldă, dar ochii ei spun altceva: „Nu ești de-aici. Nu ești a mea.”

Mama a plecat acum doi ani, după ce tata a adus-o pe Kati acasă. Nu am înțeles niciodată de ce s-au despărțit. Tata nu vorbește despre asta, iar mama evită subiectul la telefon. De fiecare dată când încerc să aflu ceva, răspunsurile sunt doar tăceri apăsătoare sau priviri pierdute.

În seara asta, la masa de familie, suntem doar eu, tata și Kati. Fratele meu mai mic, Vlad, s-a închis în camera lui și ascultă muzică tare. Tata încearcă să păstreze aparențele:

— Hai, Ana, ia și tu niște salată. Kati a făcut-o special pentru tine.

Îmi forțez un zâmbet și iau o lingură de salată de vinete. Gustul e bun, dar nu are nimic din aroma copilăriei mele. Mă uit la tata, care evită privirea mea. Kati încearcă să umple golul:

— Ana, știi că poți să-mi spui orice, nu? Suntem o familie acum.

Familie? Cuvântul îmi răsună în minte ca o glumă proastă. Familia mea s-a destrămat când tata a ales-o pe ea. Mă simt ca o musafiră în propria casă.

După cină, mă retrag în camera mea și deschid telefonul. Rareș mi-a scris:

„Ne vedem mâine? Trebuie să vorbim.”

Inima îmi bate mai tare. De câteva luni, simt că ceva nu mai merge între noi. Rareș e distant, mereu ocupat cu facultatea și prietenii lui. Încerc să-mi alung gândurile negre și mă arunc pe pat.

A doua zi, ne întâlnim în parc. Rareș evită să mă privească în ochi.

— Ana… cred că ar trebui să luăm o pauză. Nu mai sunt sigur că vreau asta.

Cuvintele lui mă lovesc ca un pumn în stomac. Încerc să spun ceva, dar nu pot. Simt cum lacrimile îmi ard obrajii.

— E altcineva? întreb cu voce stinsă.

El clatină din cap.

— Nu… doar că nu mai simt ce simțeam înainte.

Mă ridic și plec fără să mă uit înapoi. Merg pe stradă fără țintă, cu gândurile vraiște. Totul se destramă: familia mea, relația mea… Cine sunt eu fără toate astea?

Ajung acasă târziu. Tata mă așteaptă în sufragerie.

— Ana, trebuie să vorbim.

Mă așez pe canapea, cu ochii roșii de plâns.

— Ce s-a întâmplat cu mama? întreb brusc.

Tata oftează adânc și-și trece mâna prin păr.

— N-am vrut niciodată să vă rănesc pe tine și pe Vlad. Eu și mama ta… ne-am îndepărtat de mult timp. Kati nu are nicio vină.

— Dar de ce nu ne-ai spus adevărul?

Tata tace o clipă.

— Pentru că am crezut că e mai bine așa. Am vrut să vă protejez.

Simt cum furia și tristețea se amestecă în mine.

— Nu poți proteja pe cineva mințindu-l!

Mă ridic și ies afară, trântind ușa după mine. Merg spre blocul unde locuiește mama. Nu am mai fost acolo de luni bune. Când deschide ușa și mă vede plângând, mă strânge în brațe fără să spunem nimic.

— Mi-e dor de tine, mamă…

— Și mie mi-e dor de tine, puiule…

Stăm îmbrățișate mult timp. Îi povestesc tot: despre Kati, despre tata, despre Rareș.

— Ana, știu că e greu să accepți schimbarea. Dar uneori trebuie să lași trecutul în urmă ca să poți merge mai departe.

— Dar dacă nu știu cine sunt fără trecutul meu?

Mama îmi zâmbește trist:

— Atunci e momentul să te descoperi pe tine însăți.

În zilele următoare încerc să stau mai mult cu Vlad. Îl găsesc într-o seară ascultând muzică la căști.

— Vlad, vrei să vorbim?

El dă din umeri.

— Nu cred că are rost… Oricum nu ne ascultă nimeni.

Îl iau de mână și îi spun:

— Ne avem unul pe altul. Asta contează.

Începem să vorbim despre copilărie, despre cum era casa înainte ca totul să se schimbe. Ne dăm seama că amândoi suferim la fel de mult.

Cu timpul, încerc să accept prezența lui Kati. O surprind într-o zi plângând în bucătărie.

— E greu și pentru tine, nu-i așa? întreb timid.

Ea oftează:

— Da… Mi-aș fi dorit să pot fi acceptată mai ușor. Dar știu că nu pot înlocui pe nimeni.

Pentru prima dată simt compasiune pentru ea. Poate că nici ea nu a ales această situație.

Într-o seară, tata vine la mine în cameră cu o fotografie veche: eu, Vlad și mama la mare.

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, Ana… Poate n-am făcut cele mai bune alegeri, dar vă iubesc enorm.

Îl privesc lung și simt cum o parte din furie se topește încet-încet.

Viața merge înainte. Rareș nu s-a mai întors, dar am început să ies cu prietenele mele din liceu și să descopăr lucruri noi despre mine: că pot fi puternică chiar dacă sunt rănită; că familia nu e mereu perfectă; că uneori trebuie să ierți ca să poți merge mai departe.

Mă uit la poza cu mine și Vlad din copilărie și mă întreb: Oare cât din ceea ce suntem vine din trecutul nostru? Și cât putem schimba dacă avem curajul să ne privim cu adevărat în oglindă?