Vacanța mea de una singură: între vină și libertate

— Cum adică pleci singură la mare? Tu nu te gândești deloc la noi? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Tata, cu ziarul lăsat pe masă, mă privea peste ochelari, iar fratele meu, Radu, își rotea ochii, ca și cum ar fi asistat la o piesă de teatru prost regizată.

Mă uitam la ei și simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când trebuia să mă justific pentru o decizie personală, dar de data asta era altfel. Pentru prima oară în viața mea, după cinci ani de muncă neîntreruptă, după ce am plătit fiecare leu din creditul pentru facultate, voiam să fac ceva doar pentru mine. Să merg la mare, singură, fără să dau explicații nimănui.

— Am nevoie de asta, am spus încet, aproape șoptit. Nu e vorba că nu mă gândesc la voi, dar… simt că mă sufoc aici. Am muncit fără oprire, am renunțat la ieșiri, la vacanțe, la orice plăcere. Vreau să văd dacă pot fi fericită și singură.

Mama a oftat adânc și a început să-și frece palmele una de alta. — Noi nu am avut niciodată luxul ăsta! Când eram de vârsta ta, eu deja aveam doi copii și nu-mi permiteam nici măcar să visez la vacanțe. Tu ai totul și tot nemulțumită ești!

Tata a dat din cap a dezaprobare. — Ești egoistă, Ilinca. Familia vine pe primul loc. Cum să pleci tu singură? Ce-o să zică lumea?

Radu a râs scurt: — Las-o, mamă, că poate găsește vreun străin pe-acolo și nu se mai întoarce!

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Nu era vorba despre bărbați sau despre ce va zice lumea. Era despre mine. Despre faptul că nu mai voiam să trăiesc doar pentru ceilalți.

În ziua plecării, mama nu mi-a vorbit deloc. Tata m-a condus până la ușă și mi-a spus sec: — Să nu uiți că ai o familie acasă.

Pe drum spre Constanța, am plâns în tren. Nu pentru că-mi părea rău că plec, ci pentru că simțeam că rup o bucată din mine odată cu fiecare kilometru care mă despărțea de casă. Dar când am ajuns pe faleză și am simțit briza sărată pe față, ceva s-a schimbat în mine. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit ușoară.

Mi-am petrecut zilele citind pe plajă, înotând în mare și plimbându-mă prin orașul vechi. Am cunoscut oameni noi — o fată din Iași care venise tot singură, un cuplu de pensionari din Cluj care m-au invitat la masă. Nimeni nu m-a judecat pentru că eram singură; dimpotrivă, toți păreau impresionați de curajul meu.

Într-o seară, stând pe malul mării cu picioarele în nisip rece, am primit un mesaj de la mama: „Sper că ești mulțumită. Noi suntem foarte dezamăgiți.”

Am stat mult timp cu telefonul în mână, fără să știu ce să răspund. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcuseră părinții mei pentru mine — la nopțile în care mama cosea haine ca să avem bani de rechizite, la tata care lucra peste program ca să nu ne lipsească nimic. Dar m-am gândit și la mine: la serile în care plângeam de oboseală după două joburi, la zilele când refuzam invitațiile prietenilor ca să pot plăti rata la bancă.

Când m-am întors acasă, atmosfera era tăioasă ca lama unui cuțit. Mama abia mă privea, tata era distant, iar Radu făcea glume acide la fiecare cină.

— Ai venit bronzată! S-a văzut că te-ai distrat fără noi! a spus mama într-o seară, cu vocea încărcată de reproș.

— Da, m-am simțit bine. Și știți ceva? Nu-mi pare rău deloc! am izbucnit eu. Am muncit ani de zile fără să cer nimic. Am plătit tot ce aveam de plătit și am făcut tot ce ați vrut voi. O dată în viață am făcut ceva doar pentru mine și nu cred că trebuie să-mi cer scuze pentru asta.

Tata s-a ridicat brusc de la masă: — Atunci poate ar trebui să te gândești dacă mai vrei să faci parte din familia asta!

Am rămas nemișcată, cu furculița în mână. M-am uitat la mama — avea ochii umezi, dar nu spunea nimic. Radu s-a ridicat și el și a ieșit din cameră.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am întrebat dacă e ceva greșit cu mine. Dacă dorința mea de libertate e un semn de egoism sau doar o nevoie firească după atâta sacrificiu.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Poate într-o zi o să ne înțelegi și tu.”

Poate că niciodată nu voi reuși să-i fac să vadă lucrurile din perspectiva mea. Poate că mereu va exista această prăpastie între generații — între cei care au trăit doar pentru familie și cei care încearcă să-și găsească propriul drum.

Dar oare chiar trebuie să alegem între fericirea noastră și a celor dragi? Sau există o cale de mijloc pe care încă n-am descoperit-o?