Vecina care nu știa să spună „ajunge”: Poveste despre limite și curajul de a spune nu

— Irina, vino puțin, te rog! vocea doamnei Viorica răsuna din spatele ușii, cu acea insistență care nu accepta refuz. Era a treia oară în acea zi când bătea la ușa mea. Mă uitam la ceas: 19:45. Tocmai terminasem de lucrat și visam la o seară liniștită cu o carte și un ceai. Dar, ca de obicei, liniștea mea era doar o iluzie.

Am deschis ușa cu un zâmbet forțat. Doamna Viorica, cu părul ei vopsit într-un roșcat strident și halatul de fâș, mă privea ca și cum i-aș fi fost datoare cu viața.

— Ce s-a întâmplat, doamnă Viorica?

— Nu merge televizorul! Știi că nu mă pricep la astea. Hai, vino repede, că începe telenovela.

Am oftat în gând. Nu era prima dată când mă chema pentru lucruri mărunte: ba să-i schimb becul, ba să-i aduc apă de la magazin, ba să-i completez cererea pentru pensie. La început mi s-a părut firesc să ajut o femeie în vârstă, singură. Dar cererile ei deveniseră tot mai dese, mai insistente, mai personale.

În timp ce încercam să-i repar televizorul, am simțit privirea ei fixată pe mine.

— Irina, tu nu ai pe nimeni? Niciun băiat? Nicio fată? E păcat să stai singură la vârsta ta…

M-am prefăcut că nu aud. Nu voiam să intru în discuția asta. Dar ea nu s-a lăsat:

— Să știi că eu am trecut prin multe. Știu cum e să fii singură. Dar nu trebuie să te obișnuiești cu asta. Uite, dacă vrei, pot să-ți fac cunoștință cu nepotul meu.

Am zâmbit politicos și am dat din cap, deși în mine clocotea frustrarea. Nu voiam să-i rănesc sentimentele, dar nici nu voiam să-mi invadeze viața.

În acea seară, după ce am ieșit din apartamentul ei, am găsit pe ușă un bilet: „Irina, mâine la 8:00 te rog să vii să mă ajuți cu facturile.”

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Nu mai știam cum să scap. Prietena mea cea mai bună, Ana, mi-a spus de nenumărate ori:

— Irina, trebuie să-i spui clar că ai și tu viața ta! Nu ești menajera nimănui!

Dar cum să-i spun unei femei bătrâne „nu”? Cum să nu mă simt vinovată?

Zilele au trecut la fel: telefoane la ore imposibile, bătăi în ușă când eram la duș sau la masă, cereri absurde („Irina, vino să-mi cauți ochelarii!”). Într-o sâmbătă dimineață, când încercam să dorm după o săptămână grea la serviciu, m-a trezit iar:

— Irina! Am nevoie de tine!

De data asta n-am mai deschis imediat. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat: „Oare chiar sunt atât de slabă? De ce nu pot spune stop?”

Am ieșit pe hol și i-am spus pe un ton mai ferm decât oricând:

— Doamnă Viorica, vă rog frumos… Am nevoie de timp pentru mine. Nu pot fi mereu disponibilă.

A rămas blocată câteva secunde. Apoi a început să plângă:

— Toți mă părăsesc… Nimeni nu mă mai ajută… Ce fel de om ești?

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit vinovăție, rușine, dar și furie. De ce trebuia mereu să mă sacrific pentru ceilalți?

În zilele următoare a fost rece cu mine. Nu m-a mai salutat pe scară, ba chiar am auzit-o spunând vecinei de la doi:

— Tineretul din ziua de azi… egoiști! Numai la ei se gândesc!

M-am simțit izolată. Parcă tot blocul mă privea altfel. Mama m-a sunat și mi-a spus:

— Irina, nu lăsa pe nimeni să profite de bunătatea ta! Ai dreptul la viața ta.

Dar era greu. Mă simțeam prinsă între dorința de a fi bună și nevoia de a mă proteja.

Într-o seară, când mă întorceam de la serviciu, am găsit-o pe doamna Viorica pe bancă în fața blocului. Plângea încet.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.

— Nimic… Sunt doar bătrână și singură… Și tu ești singura care mă mai băga în seamă.

Am stat lângă ea câteva minute fără să spun nimic. Am realizat atunci că problema nu era doar a mea sau a ei — ci a unei societăți în care oamenii ajung atât de singuri încât se agață cu disperare de oricine le oferă puțină atenție.

De atunci am încercat să păstrez o distanță sănătoasă: o ajut când pot, dar nu mai las vinovăția să mă conducă. Am început să ies mai mult cu prietenii, să merg la teatru, să mă bucur de timpul meu liber.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că toți avem nevoie de cineva care să ne spună „ajunge”, chiar dacă doare.

Oare cât de greu este pentru fiecare dintre noi să punem limite fără să ne pierdem umanitatea? Voi cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu?