„Acum am 75 de ani și sunt singură: Fiica mea are propria viață și nu are timp pentru mine”

Stăteam în sufrageria mea mică și slab luminată, uitându-mă la telefon cu neîncredere. Fiica mea, Andreea, tocmai închisese telefonul. Era mereu atât de ocupată cu propria ei familie și carieră încât abia avea timp să mă verifice. La 75 de ani, să trăiesc singură devenise din ce în ce mai dificil. Sănătatea mea se deteriora, iar sarcinile simple deveneau provocări monumentale.

• Dar, draga mea, am nevoie de tine. Nu mai pot să mă descurc singură.

• Îmi pare rău, dar pur și simplu nu pot.

Lacrimi mi-au umplut ochii în timp ce am închis telefonul. Mi-am amintit de anii în care am crescut-o singură, sacrificând totul pentru ea. Este aceasta recunoștința pe care o primesc? Nu i-am refuzat niciodată nimic, iar acum nu poate să-mi acorde nici măcar un moment.

Andreea era căsătorită de peste 25 de ani. Avea o carieră de succes, un soț iubitor și doi copii adolescenți. Eram mândră de realizările ei, dar nu puteam să nu mă simt abandonată. Am crescut-o singură după ce tatăl ei ne-a părăsit când era doar un copil mic. Fiecare moment al vieții mele a fost dedicat asigurării că avea tot ce îi trebuia.

Mi-am amintit de nopțile nedormite când era bolnavă, de orele nesfârșite petrecute ajutând-o la teme și de sacrificiile pe care le-am făcut pentru a o trimite la facultate. Nu m-am recăsătorit și nici nu am avut relații serioase pentru că nu voiam să aduc instabilitate în viața ei. Lumea mea se învârtea în jurul Andreei, iar acum părea că nu mai avea loc pentru mine în a ei.

Săptămâna trecută am căzut în bucătărie. Nu a fost grav, dar m-a speriat. Am realizat cât de vulnerabilă eram trăind singură. Am sunat-o pe Andreea, sperând că ar putea veni să mă ajute câteva zile până mă simțeam mai bine.

• Mamă, nu mai pot continua așa. Am propria mea familie de care trebuie să am grijă.

• Dar, draga mea, am nevoie de tine. Nu mai pot să mă descurc singură.

• Îmi pare rău, dar pur și simplu nu pot.

Cuvintele ei răsunau în mintea mea în timp ce lacrimile îmi curgeau pe față. Cum am ajuns aici? Cum a crescut fetița mea să fie atât de distantă? Știam că avea propriile responsabilități, dar era prea mult să cer puțin ajutor?

Am încercat să iau legătura cu câțiva prieteni, dar majoritatea erau fie în situații similare, fie se mutaseră mai aproape de copiii lor. Singurătatea era sufocantă. Fiecare zi părea o eternitate în timp ce așteptam un apel sau o vizită care nu mai venea.

Am decis să angajez un îngrijitor part-time pentru a mă ajuta cu treburile și cumpărăturile. Era o povară financiară, dar nu aveam altă opțiune. Îngrijitorul era amabil și eficient, dar nu era același lucru cu a avea familia aproape. Golul emoțional rămânea neîmplinit.

Într-o seară, stând singură în sufrageria mea, am dat peste un album foto vechi. Răsfoind paginile, am văzut poze cu primii pași ai Andreei, piesele ei de teatru școlare și vacanțele noastre împreună. Fiecare fotografie era o amintire a legăturii pe care o împărțeam odată. O legătură care acum părea iremediabil ruptă.

M-am gândit să o sun din nou pe Andreea, dar am ezitat. Ce dacă s-ar enerva? Ce dacă ar crede că sunt prea nevoiașă? Frica de respingere m-a împiedicat să-i formez numărul.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Vizitele Andreei au devenit și mai rare. Când venea, era mereu pe fugă. Se uita la ceas la fiecare câteva minute, clar nerăbdătoare să plece.

• Mamă, trebuie să înțelegi că am multe pe cap.

• Știu, draga mea. Sunt doar singură.

• Poate ar trebui să te gândești să te muți într-o comunitate pentru seniori.

Sugestia a fost ca un pumnal în inimă. Încerca să scape de mine? Gândul de a părăsi casa mea, locul unde aveam atât de multe amintiri, era insuportabil.

Dar pe măsură ce timpul trecea, realitatea situației mele devenea din ce în ce mai greu de ignorat. Sănătatea mea continua să se deterioreze și izolarea își punea amprenta asupra bunăstării mele mentale. Cu reticență, am început să caut opțiuni pentru locuințe pentru seniori.

Am găsit un loc care părea destul de plăcut și m-am mutat câteva luni mai târziu. Personalul era prietenos și existau activități care să mă țină ocupată, dar nu era acasă. Andreea mă vizita ocazional, dar era clar că se simțea mai confortabil cu mine fiind acolo decât trăind singură.

Într-o seară, stând în noua mea cameră și privind pe fereastră la apusul soarelui, nu puteam să nu simt un profund sentiment de pierdere. Viața pe care o cunoscusem dispăruse, înlocuită de o existență care părea goală și neîmplinită.

Am dat totul pentru fiica mea și acum eram singură. Recunoștința și compania pe care le sperasem nu erau nicăieri de găsit. Era o realitate dureroasă de acceptat, dar era realitatea mea totuși.