„Ai stat și te-ai uitat cum mi se destramă căsnicia”: Povestea unei mame care a ales să nu se amestece

— Nu pot să cred, mamă! Ai stat și te-ai uitat cum mi se destramă căsnicia!
Vocea Neveei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni pal, ca un ecou al tuturor certurilor pe care le-am evitat o viață întreagă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei, tăioasă, mă făcea să mă simt mică, vinovată, de parcă tot greul lumii se așezase pe umerii mei.

Nu știam ce să-i răspund. Am crescut-o pe Neveah într-o casă unde liniștea era lege. Eu și soțul meu, Ilie, nu ne-am certat niciodată cu voce tare. Nu am ridicat tonul, nu am trântit uși. Am crezut că așa se construiește o familie sănătoasă. Dar Neveah… Neveah era altfel. Parcă ar fi moștenit focul mamei mele, bunica ei pe care n-a cunoscut-o niciodată: impulsivă, încăpățânată, mereu gata să răspundă, să se apere, să atace.

— Ce voiai să fac? am îngăimat eu, încercând să-mi adun curajul. Să mă bag peste voi? Să-ți spun cum să-ți trăiești viața?

— Da! Poate că da! Poate că aveam nevoie să-mi spui că nu e bine ce fac! Poate că aveam nevoie să mă oprești!

Am simțit cum mă apasă lacrimile sub pleoape. Îmi venea să-i spun că nu e corect. Că am încercat mereu să fiu mama bună, calmă, care nu judecă, care nu intervine decât dacă i se cere. Dar adevărul e că niciodată nu mi-a cerut ajutorul. Niciodată nu m-a lăsat să mă apropii cu adevărat.

Îmi amintesc prima ceartă serioasă dintre ea și Radu, soțul ei. Era o seară de iarnă, cu zăpadă grea pe acoperișuri. Eu pregăteam sarmale în bucătărie când am auzit țipete din sufragerie. Vocea Neveei era ascuțită ca o lamă:

— Nu mai suport! Mereu faci doar cum vrei tu!

Radu încerca să-i răspundă calm, dar Neveah nu asculta. Am stat cu mâinile în apă rece, neștiind dacă să intervin sau nu. Mi-am spus: „Sunt adulți. Trebuie să-și rezolve singuri problemele.”

A doua zi dimineață, Neveah a venit la mine cu ochii umflați de plâns. S-a așezat la masă și a început să-și roadă unghiile — semnul ei clar de neliniște.

— Mamă… tu crezi că am greșit?

Am ezitat. Nu voiam să o rănesc.

— Poate că ar trebui să-l asculți mai mult pe Radu, i-am spus încet.

A ridicat din umeri și a plecat fără un cuvânt.

Anii au trecut cu certuri tot mai dese între ei. Radu s-a închis în el, Neveah a devenit tot mai irascibilă. Eu și Ilie priveam neputincioși de pe margine. Într-o zi, Ilie mi-a spus:

— Maria, poate ar trebui să vorbim cu ea serios. S-o ajutăm cumva.

— Și dacă o supărăm? Dacă ne respinge?

— E copilul nostru…

N-am făcut nimic. Am continuat să sperăm că timpul va rezolva totul.

Apoi a venit ziua divorțului. Neveah a venit acasă cu valiza în mână și ochii goi.

— E gata, mamă. Am terminat-o cu el.

Am vrut s-o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Nu vreau milă! Vreau doar să nu mă mai întrebi nimic!

Seara aceea am plâns în tăcere lângă Ilie. El mi-a strâns mâna:

— Poate trebuia să fim mai fermi…

— Poate…

Zilele au trecut greu. Neveah stătea în camera ei și nu vorbea cu nimeni. O auzeam noaptea plângând sau vorbind singură la telefon cu prietenele ei. Încercam să-i las mâncare la ușă sau îi trimiteam mesaje scurte: „Sunt aici dacă ai nevoie.” Rar primeam răspuns.

Într-o după-amiază, am găsit-o în bucătărie, privind absent pe geam.

— Mamă… tu ai fost vreodată nefericită cu tata?

M-a surprins întrebarea.

— Au fost momente grele, dar am încercat mereu să le rezolvăm împreună.

— Și dacă nu reușeai?

— Atunci ceream ajutor… sau mă rugam pentru răbdare.

A oftat adânc.

— Eu n-am știut niciodată cum să cer ajutorul…

Mi-am dat seama atunci cât de mult ne-a lipsit comunicarea adevărată. Cât de mult ne-am ascuns sentimentele sub preșul liniștii aparente.

Acum stau la masa din bucătărie și mă gândesc: oare unde am greșit? Oare ar fi trebuit să fiu mai prezentă? Să mă bag mai mult? Sau dragostea adevărată înseamnă să lași copilul să cadă ca să învețe singur?

Ce ați fi făcut voi în locul meu? E vina mea că n-am intervenit sau vina ei că n-a cerut ajutor?