„Am gătit toată ziua, dar în loc de laude, soțul meu m-a criticat în fața familiei”: Povestea unei cine de familie care a schimbat totul

— Irina, ai pus prea multă sare în supă. Și cartofii sunt prea moi. Nu ai respectat timpul de fierbere, nu-i așa?

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un ciocan pe masa din sufragerie, unde toată familia se strânsese pentru cină. Mama mea a încercat să zâmbească stânjenită, iar tata s-a uitat în farfurie, evitând privirea lui Vlad. Sora mea, Ana, a dat ochii peste cap discret, dar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la farfuria mea și am simțit că tot efortul meu de peste zi s-a risipit într-o clipă.

Nu era prima dată când Vlad mă corecta, dar niciodată nu o făcuse atât de public. El, chef-ul celebru de la restaurantul „La Stejarul”, obișnuit cu laudele criticilor culinari și cu aplauzele clienților bogați, nu putea accepta imperfecțiunea nici măcar acasă. Dar eu nu eram clientă, nici colegă de bucătărie. Eram soția lui.

Am petrecut toată ziua în bucătărie. Am căutat rețete pe internet, am sunat-o pe mama să mă asigur că nu uit nimic din tradițiile noastre, am ales cele mai bune ingrediente din piață. Îmi doream ca această cină să fie specială. Era aniversarea a zece ani de la prima noastră întâlnire. Vlad știa asta? Poate că da, poate că nu. Pentru el, fiecare masă era un examen.

— Vlad, poate ar trebui să-i dai o șansă Irinei. Nu suntem la restaurant aici, a spus Ana cu voce joasă.

Vlad a ridicat din umeri:
— Îmi pare rău, dar dacă tot gătim, măcar să facem lucrurile cum trebuie.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am încercat să le ascund, ridicându-mă brusc de la masă sub pretextul că mai aduc ceva din bucătărie. În spatele ușii am izbucnit în plâns. Mâinile îmi tremurau și mă întrebam de ce nu pot fi niciodată suficient de bună pentru el.

Când m-am întors la masă, discuția se mutase pe alt subiect. Tata povestea despre anii lui de muncă la combinat, mama râdea la o glumă veche. Vlad părea relaxat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar eu simțeam că ceva s-a rupt în mine.

După ce au plecat toți, Vlad a venit la mine în bucătărie.
— Irina, nu voiam să te supăr. Dar știi cât de mult țin la detalii.

— Vlad, nu e vorba despre detalii. E vorba despre respect. Despre faptul că uneori vreau doar să fiu apreciată pentru efortul meu, nu să fiu tratată ca un ucenic care greșește mereu.

A tăcut o clipă.
— Îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar știi cât de mult contează pentru mine mâncarea.

— Și pentru mine contează! Dar contează și familia, contează și cum ne simțim împreună la masă. Nu vreau să gătesc doar ca să fiu judecată.

A oftat și a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am rămas singură printre vasele murdare și resturile de mâncare pe care nimeni nu le-a mai atins după ce Vlad a început să critice.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să-i fac pe plac: când am mers cu el la degustări plictisitoare, când am acceptat să stau singură acasă pentru că el avea evenimente importante la restaurant, când am renunțat la jobul meu ca să pot avea grijă de casă și de el. M-am întrebat dacă nu cumva m-am pierdut pe mine încercând să fiu soția perfectă pentru un bărbat care nu vede decât perfecțiunea în farfurie.

A doua zi dimineață, Vlad s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a lăsat o cafea pe masă și a plecat devreme la restaurant. Eu am rămas privind ceașca aburindă și m-am întrebat dacă vreau să trăiesc mereu cu teama de a greși.

Seara, Ana m-a sunat.
— Irina, nu lăsa ce s-a întâmplat aseară să te doboare. Știi că Vlad e obsedat de control. Dar tu ai făcut o treabă minunată! Toți ne-am simțit bine datorită ție.

Am zâmbit amar.
— Mulțumesc, Ana… Dar uneori simt că nu mai știu cine sunt fără aprobarea lui.

— Nu ai nevoie de aprobarea nimănui ca să fii fericită. Nici măcar a lui Vlad.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată noaptea. Poate că era timpul să mă regăsesc pe mine însămi, dincolo de rolul de soție a unui chef celebru.

În zilele următoare am început să fac lucruri pentru mine: am mers la cursuri de pictură, am ieșit cu prietenele mele vechi, am gătit doar pentru mine fără să mă gândesc dacă e destul de bun pentru Vlad. El a observat schimbarea și a încercat să se apropie din nou.

— Irina, ce se întâmplă cu tine? Parcă ești alt om…

— Poate că abia acum sunt eu însămi.

Nu știu ce va urma între noi. Poate vom reuși să ne regăsim ca familie sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc sub presiunea perfecțiunii impuse de altcineva.

Oare câte femei trăiesc cu sentimentul că nu sunt niciodată destul? Câte dintre noi uităm cine suntem doar pentru a primi o vorbă bună? Voi ce ați face în locul meu?