Am tăcut prea mult în fața soacrei mele și era să-mi pierd căsnicia – confesiunea unei femei care a spus, în sfârșit, totul

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să o suport! Ți-am spus de atâtea ori, dar tu nu mă asculți niciodată!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Sorin, soțul meu, stătea cu capul plecat, jucându-se nervos cu lingura. Era a treia oară săptămâna asta când ne certam din cauza mamei lui.
— E mama, Livia… Ce vrei să fac? Să nu o mai primesc în casă?
— Nu! Dar nici să o lași să-mi spună mereu cum să gătesc, cum să cresc copilul, cum să mă îmbrac! Nu vezi că nu mă respectă deloc?
Am simțit cum mi se strânge inima. De ani de zile, de când m-am măritat cu Sorin, am încercat să fiu nora perfectă. Să nu răspund urât, să nu ridic tonul, să nu-i supăr pe ai lui. Dar mama lui Sorin, doamna Mariana, era mereu acolo: cu sfaturi, cu critici, cu priviri tăioase.
Îmi amintesc prima dată când am simțit că nu sunt destul de bună pentru familia lor. Era la botezul fiului nostru, Vlad. Mariana a venit la mine în bucătărie și mi-a spus pe un ton rece:
— Livia, tu chiar nu știi să faci sarmale? La noi în familie se fac altfel.
Am zâmbit strâmb și am încercat să glumesc, dar în sufletul meu s-a născut un nod care nu m-a mai părăsit. De atunci, fiecare vizită a ei era un examen. Fiecare masă, fiecare discuție despre copil sau despre casă era o ocazie pentru ea să-mi arate că nu sunt destul de bună pentru fiul ei.
Ani la rând am tăcut. Am plâns nopți întregi în baie, ca Sorin să nu mă audă. Am încercat să fiu mai bună, mai atentă, mai răbdătoare. Dar nimic nu era suficient.
Într-o zi, după ce Mariana a venit iar neanunțată și a început să-mi critice curățenia din casă chiar în fața copilului, am simțit că explodez. Vlad s-a uitat la mine speriat și atunci am știut că nu mai pot continua așa.
— Sorin, trebuie să vorbim serios. Ori găsim o soluție, ori eu nu mai pot trăi așa!
El s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.
— Livia, exagerezi… Mama vrea doar binele nostru.
— Nu! Vrea control! Vrea să simt că nu sunt suficientă! Și tu o lași!
A fost prima dată când i-am spus asta direct. Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și cu Vlad plângând în camera lui. Am dormit separat și m-am gândit serios dacă nu cumva ar trebui să plec.

A doua zi dimineață, Mariana a venit iar. Fără să bată la ușă, fără să anunțe. A intrat direct în bucătărie și a început:
— Vai de mine, iar e dezordine aici? Livia, tu chiar nu vezi că băiatul tău merge desculț pe gresie? O să răcească!
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. M-am uitat la ea și am spus calm, dar ferm:
— Doamnă Mariana, vă rog să nu mai intrați neanunțată în casa mea. Și vă rog să nu mai comentați despre cum îmi cresc copilul sau despre curățenie.
Ea a rămas blocată câteva secunde. Nu se aștepta niciodată ca eu să-i răspund. Apoi a început să ridice tonul:
— Cum vorbești tu cu mine? Eu sunt mama lui Sorin! Eu v-am crescut pe toți!
— Știu și vă respect pentru asta. Dar aici e casa mea și vreau să fiu respectată la rândul meu. Dacă nu puteți accepta asta… atunci poate ar trebui să ne vedem mai rar.
Sorin a intrat exact atunci în bucătărie. Ne-a privit pe amândouă ca pe două străine care se ceartă pentru un loc într-un autobuz aglomerat.

— Ce se întâmplă aici?
— Îi spun mamei tale ce mă doare de ani de zile! Pentru că tu n-ai avut curaj niciodată!
Mariana a început să plângă teatral:
— Uite ce mi-ai făcut! Să ajung eu să fiu dată afară din casa copilului meu!
Sorin s-a uitat la mine cu reproș:
— Livia… poate ai exagerat…
Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit din casă și am mers ore întregi prin parc, fără direcție. M-am gândit la Vlad, la Sorin, la toate sacrificiile mele. La cât de mult m-am pierdut pe mine încercând să-i mulțumesc pe toți.

Când m-am întors acasă era liniște. Vlad dormea, Sorin stătea pe canapea cu ochii în gol.

— Livia… poate ai dreptate. Poate n-am văzut cât te doare totul… Dar nu vreau să ne despărțim din cauza asta.

Am plâns amândoi atunci pentru prima dată după mulți ani.

A doua zi am mers împreună la Mariana și i-am spus clar: vrem spațiu, vrem respect și vrem ca familia noastră să fie fericită fără presiuni din exterior.

Nu a fost ușor. Mariana s-a supărat luni întregi, ne-a vorbit rece și distant. Dar încet-încet a început să accepte limitele noastre.

Astăzi suntem încă împreună. Eu și Sorin avem grijă unul de altul și încercăm să fim părinți buni pentru Vlad fără să repetăm greșelile trecutului.

Uneori mă întreb: câte femei din România tac ani la rând din frica de a nu-și pierde familia? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” înainte să fie prea târziu?