Anii care au trecut prea repede: Povestea Linei și a copiilor ei risipiți

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici, să mă sufoc în orașul ăsta mort! — vocea lui Vlad răsuna încă în mintea mea, deși au trecut aproape douăzeci de ani de atunci. Era iarnă, iar zăpada se topea pe geamul bucătăriei noastre mici din Bacău. Țin minte cum stăteam cu mâinile încrucișate pe șorțul ud, încercând să-i spun că totul va fi bine, că o să găsească și aici un rost. Dar el nu m-a ascultat. Și-a aruncat rucsacul pe umăr și a plecat fără să privească înapoi.

A fost primul care a rupt tăcerea dintre generații. Vlad, băiatul meu cel mare, mereu încăpățânat și visător. A plecat la 19 ani, cu o bursă la Cluj, apoi direct în Germania. De atunci, doar scrisori rare și poze cu nepoții pe care nu i-am ținut niciodată în brațe. Uneori, când citesc acele rânduri, simt că nu mai sunt mama lui, ci o străină care primește vești dintr-o altă viață.

— Mamă, nu mai plânge! — îmi spunea Adina, fata mea mijlocie, când mă vedea uitându-mă lung la pozele din album. Dar nici ea nu a rămas prea mult. S-a măritat cu un băiat din București și s-a mutat acolo. La început venea des acasă, apoi tot mai rar. Acum ne auzim doar la telefon, de sărbători, când îmi spune repede ce mai fac copiii și soțul ei, apoi închide grăbită.

Cel mic, Radu, a rămas cel mai mult lângă mine. Dar și el s-a schimbat după ce tatăl lui a murit. A devenit tăcut, retras, mereu cu ochii în telefon sau la serviciu. Locuiește tot în Bacău, dar ne vedem doar la Paște și la Crăciun. Când vine, aduce o pungă cu fructe și stăm amândoi stingheri la masă, fără să știm ce să ne spunem.

Într-o seară de decembrie, când afară ningea ca-n copilărie, am găsit curajul să-l sun pe Vlad. Mi-a răspuns după multe tonuri.

— Da, mamă? Ce s-a întâmplat?
— Nimic… doar voiam să aud vocea ta. Să știu că ești bine.
— Sunt bine, mamă. Am treabă acum. Te sun eu mai târziu.

N-a mai sunat. Am stat cu telefonul în mână până târziu, ascultând liniștea grea din casă. M-am întrebat atunci: unde am greșit? De ce copiii mei nu mai au nevoie de mine?

Când erau mici, casa era plină de râsete și certuri mărunte. Îmi amintesc cum Adina se ascundea sub masă ca să nu-și mănânce supa sau cum Vlad își rupea mereu genunchii la fotbal. Radu era cel mai lipicios — nu adormea decât cu mâna pe obrazul meu.

După ce soțul meu a murit de infarct, am simțit că lumea mea s-a prăbușit. Am încercat să țin familia unită, dar fiecare copil a ales alt drum. Poate că am fost prea aspră uneori sau poate prea protectoare. Poate că n-am știut să le arăt cât îi iubesc.

Într-o zi, Adina m-a sunat plângând:

— Mamă, nu mai pot! Marius mă înșală… Nu știu ce să fac!

Am vrut să-i spun să vină acasă, dar mi-am dat seama că „acasă” nu mai înseamnă nimic pentru ea. I-am ascultat lacrimile prin receptor și am simțit cât de departe suntem una de alta.

Radu a venit într-o seară cu ochii roșii:

— Mamă… mi-au tăiat din salariu. Nu știu cum o să mă descurc.

Am vrut să-l iau în brațe ca atunci când era mic, dar s-a tras înapoi.

— Lasă, mamă… sunt bărbat acum.

M-am simțit inutilă. Parcă nu mai aveam niciun rost.

În fiecare seară aprind lumina la fereastră și mă uit spre strada pustie. Poate că într-o zi va veni cineva să-mi bată la ușă. Poate Vlad va veni cu copiii lui sau Adina va găsi puterea să se întoarcă măcar pentru o cafea.

Vecina mea, doamna Stanciu, îmi spune mereu:

— Lina dragă, copiii cresc și uită… Asta e viața!

Dar eu nu pot accepta asta. Nu pot accepta că anii mei de mamă s-au dus și că acum sunt doar o povară pentru cei pe care i-am crescut cu atâta dragoste.

În Ajunul Crăciunului am pus masa ca pe vremuri: trei farfurii pentru copii și una pentru mine. Am stat singură la masă și am plâns încet, ca să nu mă aud nici eu.

M-am întrebat atunci: oare toți părinții ajung să fie uitați? Oare dragostea noastră chiar nu mai contează când copiii devin adulți? Sau poate n-am știut eu să le fiu aproape atunci când aveau cea mai mare nevoie?

Poate că viața trece prea repede și nu apucăm să spunem tot ce avem pe suflet. Poate că fiecare dintre noi are nevoie de iertare — eu pentru greșelile mele de mamă, ei pentru distanța pe care au pus-o între noi.

Acum stau la fereastră și privesc zăpada care cade liniștită peste orașul meu pustiu. Îmi spun mereu: „Poate mâine va suna cineva… poate mâine va fi altfel.”

Dar voi? Voi vă mai gândiți la părinții voștri? Sau viața v-a dus prea departe ca să vă mai întoarceți acasă?