„Au Trecut Doi Ani. De Atunci, Fiul Meu Nu M-a Sunat sau Mi-a Trimis Mesaje”: Nu Vrea Să Mă Vadă. Dar Eu Nu Mai Întineresc, Curând Voi Împlini 70 de Ani

Doamna Popescu locuiește într-o casă cochetă la capătul străzii noastre. La 69 de ani, este o femeie plină de viață, cu un zâmbet cald și o sclipire în ochi. În ciuda vârstei sale, își întreține grădina cu meticulozitate și adesea coace cele mai delicioase prăjituri. O vizitez ocazional, aducând cu mine niște patiserii sau o pâine proaspătă pentru a le împărți la ceai.

Conversațiile noastre sunt întotdeauna încântătoare. Doamna Popescu a călătorit mult și are o comoară de povești din aventurile sale prin lume. Vorbește cu drag despre locurile pe care le-a vizitat și oamenii pe care i-a întâlnit. Cu toate acestea, există un subiect pe care îl evită de obicei—familia ei.

Într-o după-amiază ploioasă, în timp ce stăteam lângă fereastră urmărind picăturile de ploaie care se prelingeau pe geam, doamna Popescu părea mai gânditoare decât de obicei. După o lungă tăcere, a oftat adânc și a început să vorbească.

„Știi, dragă,” a spus ea, cu vocea îmbibată de tristețe, „au trecut doi ani de când nu am mai auzit nimic de la fiul meu.”

Am fost surprinsă. Nu aveam idee că avea un fiu, cu atât mai puțin că erau înstrăinați.

„Numele lui este Mihai,” a continuat ea. „A fost întotdeauna un băiat strălucit, plin de viață și ambiție. S-a mutat la București pentru facultate și a decis să rămână acolo după absolvire. A găsit un loc de muncă bun, și-a făcut prieteni noi și și-a construit o viață acolo.”

S-a oprit, ochii ei umplându-se de lacrimi. „Eram atât de apropiați. Mă suna în fiecare săptămână și vorbeam ore întregi. Dar apoi ceva s-a schimbat. A început să mă sune din ce în ce mai rar, iar conversațiile noastre au devenit mai scurte și mai tensionate.”

Am ascultat atent, inima mea simțind durerea ei.

„Acum doi ani,” a spus ea, cu vocea tremurând, „am avut o ceartă groaznică. Nici măcar nu-mi mai amintesc despre ce era vorba acum, dar a fost suficient de grav încât să nu mă mai sune deloc. Am încercat să iau legătura cu el—l-am sunat, i-am trimis scrisori, chiar am încercat să-i trimit emailuri—dar nu răspunde niciodată.”

Și-a șters o lacrimă care i se prelinsese pe obraz. „Nu știu ce am făcut greșit. Poate am fost prea autoritară sau prea critică. Dar orice ar fi fost, el nu vrea să mă vadă mai mult.”

I-am luat mâna și i-am oferit puțină consolare.

„Nu mai întineresc,” a spus ea încet. „Curând voi împlini 70 de ani și nu știu cât timp mai am. Doar îmi doresc să-l văd încă o dată, să-i spun cât de mult îl iubesc și cât de rău îmi pare pentru orice am făcut.”

Camera a căzut într-o tăcere profundă în timp ce stăteam acolo, pierduți în gândurile noastre. Ploaia continua să bată pe fereastră, un fundal melancolic pentru tristețea doamnei Popescu.

Când am plecat din casa ei în acea zi, nu am putut scutura sentimentul de tristețe care se așezase peste mine. Povestea doamnei Popescu era un memento dureros despre cât de fragile pot fi relațiile și cât de important este să prețuim timpul pe care îl avem cu cei dragi.

În zilele care au urmat, am făcut un efort să o vizitez pe doamna Popescu mai des. Am continuat sesiunile noastre de ceai și am împărțit mai multe povești, dar umbra înstrăinării ei de Mihai plutea mereu în fundal.

În ciuda eforturilor mele de a o înveseli, știam că nimic nu putea umple golul lăsat de absența fiului ei. Și oricât mi-aș fi dorit un final fericit pentru povestea ei, părea că unele răni erau prea adânci pentru a se vindeca.