„Bunica nu mai are loc la noi?” – Povestea unei mame care a devenit străină în propria casă

— „Bunico, mama a zis că o să mergi să stai cu alți bătrâni, acolo unde e frumos și ai prieteni.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Stăteam pe marginea patului, cu mâinile tremurând pe genunchi, și ascultam glasul nevinovat al nepoatei mele, Ilinca. În camera cealaltă, fiica mea, Raluca, și soțul ei, Vlad, vorbeau în șoaptă, dar pereții subțiri ai apartamentului nu puteau ascunde adevărul. M-am ridicat încet și am deschis ușa, cu inima bătându-mi nebunește.

— Raluca, ce se întâmplă? De ce vorbește Ilinca despre azil?

Fiica mea a tresărit. Vlad s-a uitat în podea. Pentru o clipă, am văzut în ochii ei fetița care venea plângând la mine când se lovea la genunchi. Dar acum era femeie, mamă la rândul ei, iar eu eram doar… o problemă de rezolvat.

— Mamă, nu e ceea ce crezi. Ne e greu tuturor. Tu știi cât de mic e apartamentul ăsta. Și cu serviciul… și Ilinca are nevoie de spațiu…

— Și eu? Eu unde să mă duc?

Vlad a ridicat privirea:

— Mariana, nu vrem să te rănim. Dar nu mai putem. E prea mult pentru noi.

Am simțit cum mi se strânge sufletul. Am muncit toată viața la fabrica de confecții din oraș. Am crescut-o singură pe Raluca după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid de muncă. Am tras de mine să-i fie ei bine, să nu-i lipsească nimic. Iar acum… eram un bagaj prea greu.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și am încercat să-mi amintesc când am început să fiu invizibilă pentru cei din jur. Când a devenit prezența mea o povară? Dimineața, am făcut cafeaua ca de obicei și am pus-o pe masă. Raluca a venit grăbită, cu ochii umflați de somn sau poate de plâns.

— Mamă… putem vorbi?

Am dat din cap.

— Nu vreau să crezi că nu te iubim. Dar nu mai facem față. Vlad e stresat la serviciu, eu la fel… Ilinca are nevoie de camera ei. Tu ai nevoie de liniște și îngrijire specială. La azil ai avea tot ce-ți trebuie.

— Și dragostea voastră? Unde o găsesc acolo?

A tăcut. Am simțit cum între noi s-a căscat o prăpastie pe care niciun pod nu o mai putea acoperi.

În zilele următoare, am început să observ lucruri pe care înainte le ignoram: privirile grăbite ale lui Vlad când mă vedea în bucătărie, oftatul Ralucăi când îi ceream ajutor să deschid un borcan, jucăriile Ilincăi care ocupau tot spațiul din sufragerie. Parcă nu mai era loc pentru mine nicăieri.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de serile când Raluca venea acasă cu carnetul plin de note bune și mă îmbrățișa strâns. Atunci eram eroină în ochii ei. Acum eram doar o bătrână obosită.

A doua zi, Raluca mi-a pus în față o broșură lucioasă: „Căminul Seniorilor – confort și grijă ca acasă”.

— Uite, mamă, am fost acolo ieri. E curat, au activități frumoase… Poate mergem împreună să vezi.

Am luat broșura cu mâini tremurânde. Pe copertă, doi bătrâni zâmbeau larg, ca într-o reclamă la pastă de dinți. M-am uitat la Raluca:

— Tu chiar crezi că acolo mi-e locul?

A dat din cap încet:

— Nu știu… Poate că da.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am dus la prietena mea cea mai bună, Doina, care locuia două blocuri mai încolo.

— Doina, tu ai trecut prin asta? Copiii tăi te-au vrut vreodată plecată?

Ea m-a privit lung:

— Mariana, fiecare familie are luptele ei. Dar eu le-am spus clar: cât pot să mă țin pe picioare, nu plec nicăieri! Și dacă mă vor da afară… mă duc singură!

Am izbucnit în plâns. Doina m-a luat în brațe:

— Nu ești singură! Hai să mergem împreună la azilul ăsta să vezi cu ochii tăi.

Am mers a doua zi. Era curat, oamenii păreau liniștiți, dar ochii lor erau goi. O bătrână tricota lângă fereastră și se uita pierdut la copacii din curte.

— Cum e aici? am întrebat-o.

— E liniște… dar nu e acasă.

M-am întors acasă cu inima grea. În seara aceea, am adunat curajul să vorbesc cu Raluca și Vlad.

— Dacă vreți să scap de voi, spuneți-mi direct! Dar dacă vă pasă cât de puțin… lăsați-mă să aleg eu!

Raluca a început să plângă:

— Mamă, nu vreau să te pierd! Dar nu mai știu cum să facem față!

Vlad a oftat:

— Poate ar trebui să găsim altceva… Să vedem dacă putem lua un credit pentru un apartament mai mare sau să găsim pe cineva care să te ajute acasă.

Pentru prima dată după mult timp, am simțit că vocea mea contează din nou. Am decis împreună să încercăm varianta cu o asistentă care să vină câteva ore pe zi. Nu era soluția perfectă, dar era un compromis.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să ne adaptăm fiecare la noua realitate. Uneori mă simt tot străină în propria casă, alteori Ilinca vine la mine și mă roagă să-i spun povești ca pe vremuri.

M-am întrebat adesea: unde se termină datoria unui părinte și unde începe dreptul la demnitate? Cât valorează dragostea atunci când devii povară pentru cei pe care i-ai iubit cel mai mult? Poate cineva să răspundă sincer la asta?