Când afli de nunta fiului tău de la vecină: Povestea Anei și tăcerea din familie

— Ana, ai auzit? Vlad al tău se însoară! Mi-a spus ieri fata mea, că a văzut pe Facebook invitația la nuntă. Să-ți trăiască băiatul!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mâinile mi-au înghețat pe cana de cafea, iar inima mi-a sărit peste o bătaie. Vecina, tanti Mariana, mă privea cu un zâmbet larg, fără să știe că tocmai mi-a aruncat sufletul într-un hău. Am încercat să zâmbesc și eu, dar buzele mi s-au strâns într-o grimasă ciudată.

— Da… sigur… mulțumesc, Mariana. Nu știam.

A plecat repede, lăsându-mă singură în bucătăria mea mică, cu pereții galbeni și miros de cafea arsă. Am rămas nemișcată minute bune, încercând să procesez ce tocmai auzisem. Vlad, băiatul meu, se căsătorește. Și eu aflu de la vecină.

Am început să tremur. Am luat telefonul și am vrut să-l sun. Dar degetele mi s-au oprit pe ecran. Ce să-i spun? Să-l întreb de ce nu mi-a spus? Să-l cert? Să plâng? Mi-am amintit ultima noastră discuție, acum aproape un an. Ne certasem rău. Eu îi reproșam că nu vine acasă destul, el îmi spunea că îl sufoc. Am ridicat tonul, el a trântit ușa. De atunci, doar mesaje scurte de sărbători.

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Lacrimile curgeau fără oprire, ca și cum ar fi spălat toți anii de tăcere dintre noi. M-am gândit la copilul meu mic, la serile când îi citeam povești și la promisiunea pe care mi-o făcusem: să nu-l rănesc niciodată. Și totuși, uite unde am ajuns.

Seara, când a venit acasă soțul meu, Doru, i-am spus printre suspine:

— Vlad se însoară și noi nu știm nimic…

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine.

— Ana, știi bine că nu mai avem legătura aia cu el… Poate așa a vrut el.

— Dar Doru, e copilul nostru! Cum să nu ne spună?

— Poate pentru că l-ai certat prea mult… Poate pentru că nu l-am ascultat destul.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Știam că are dreptate. Mereu am vrut ce-i mai bun pentru Vlad, dar poate am uitat să-l întreb ce vrea el cu adevărat. Poate am pus presiune pe el să fie „bărbat”, să nu greșească, să fie mereu primul.

Noaptea n-am putut dormi. M-am tot gândit la toate momentele în care i-am spus „nu ai voie”, „nu e bine”, „nu așa”. La toate dățile când am ales să tac în loc să-l ascult. La toate zilele când m-am ascuns după treburi prin casă ca să nu văd cât de singur e copilul meu.

A doua zi am decis să merg la el la București. Am luat primul tren de dimineață și am ajuns după prânz. Blocul lui era gri și rece, ca o fortăreață. Am urcat cu inima cât un purice și am bătut la ușă. Mi-a deschis o fată tânără, brunetă, cu ochi mari și blânzi.

— Bună ziua… Sunt Ana, mama lui Vlad.

— Bună ziua! Eu sunt Irina… Vlad e la muncă, dar vine imediat. Intrați vă rog!

Am intrat timid și m-am așezat pe marginea canapelei. Irina mi-a adus apă și s-a așezat lângă mine.

— Doamnă Ana… Vlad mi-a spus că relația voastră e mai complicată… Dar vă iubește mult.

Am simțit cum mă podidesc lacrimile din nou.

— Irina… de ce nu ne-a spus de nuntă?

A oftat și a privit în jos.

— I-a fost teamă că nu o să fiți de acord… Că o să-l certați… Că o să-i spuneți iar că nu e pregătit.

În acel moment ușa s-a deschis și Vlad a intrat grăbit. Când m-a văzut, s-a oprit ca lovit de trăsnet.

— Mamă?! Ce cauți aici?

M-am ridicat încet și l-am privit în ochi.

— Am venit să te văd… Să te întreb de ce n-ai avut încredere în mine… De ce ai ales să aflu de la vecină că te însori?

Vlad a oftat și s-a uitat la Irina, apoi la mine.

— Mamă… N-am vrut să te rănesc. Dar mereu ai avut ceva de zis la orice decizie a mea. M-am simțit mic lângă tine… Niciodată destul de bun.

Am simțit cum mă sfâșie fiecare cuvânt al lui.

— Vlad… Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți așa. Am vrut doar să fii fericit…

— Știu… Dar fericirea mea nu arată ca în visele tale, mamă.

Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat strâns. El a ezitat o clipă, apoi m-a strâns la piept ca atunci când era copil.

— Poți veni la nuntă dacă vrei… Dar te rog, încearcă să mă vezi pe mine așa cum sunt acum.

Am dat din cap printre lacrimi.

— O să încerc… Promit.

Când m-am întors acasă, Doru m-a întrebat cum a fost. I-am spus totul printre suspine și zâmbete amare.

— Poate încă mai avem timp să fim o familie adevărată…

Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc: câte familii trăiesc în tăcere și orgoliu? Câte mame își pierd copiii fără să-și dea seama? Oare chiar știm ce simt cei dragi sau doar presupunem? Voi ce ați face dacă ați afla un astfel de adevăr despre copilul vostru?