Când clopotul bate: Întoarcerea acasă și umbrele trecutului

— Nu vreau să vin, mamă! Nu înțelegi că nu mai pot? am izbucnit, cu telefonul strâns între degete, simțind cum vocea mi se frânge.

La celălalt capăt al firului, mama a tăcut o clipă, apoi a rostit cu acea răbdare obosită care mă făcea mereu să mă simt vinovată: — Ești tot timpul departe, Irina. Măcar acum, când vine și unchiu’ Vasile cu familia, să fim toți la masă. Nu-i frumos să lipsești.

Am închis ochii. În minte mi s-a derulat imaginea casei vechi din satul Bălteni: pereții scorojiți, mirosul de lemn ars, masa lungă din sufragerie unde niciodată nu găseam locul potrivit. Mereu eram „fata care a plecat la oraș”, cea care nu știa să mulgă vaca sau să sape în grădină. Cea care aducea rușine pentru că nu s-a măritat la timp și nu are copii.

— Vin, am zis până la urmă, aproape șoptit. Dar nu promit că stau mult.

Drumul spre sat a fost un amestec de anxietate și furie mocnită. M-am întrebat de ce accept de fiecare dată să mă întorc acolo unde nu mă simt dorită. Poate pentru că încă speram, undeva în adâncul meu, că lucrurile se vor schimba. Că mama va vedea cine sunt cu adevărat, nu doar cine ar fi vrut ea să fiu.

Când am ajuns, curtea era plină de mașini străine. Copiii verișorilor alergau printre găini, iar bunica stătea pe bancă la umbră, cu privirea pierdută. Mama m-a întâmpinat la poartă, cu șorțul plin de făină și ochii roșii de oboseală.

— Ai venit…

Am dat din cap și am intrat fără să spun nimic. În bucătărie mirosea a cozonac și supă de găină. Pe masă, farfuriile erau deja așezate, iar tata tăia felii groase de pâine neagră.

— Uite cine s-a îndurat să vină acasă! a exclamat unchiul Vasile, ridicând un pahar spre mine. S-a făcut domnișoară de oraș!

Toți au râs. Am zâmbit forțat și m-am așezat lângă sora mea mai mică, Ana, care mi-a șoptit:

— Nu-i băga în seamă. Știi cum sunt.

Dar nu era atât de simplu. Fiecare întrebare despre serviciu sau viața personală era o săgeată mascată:

— Și? N-ai găsit niciun băiat bun la București?
— Când ne aduci și tu un nepot?
— Ce rost are să muncești atâta dacă tot singură rămâi?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să răspund politicos, dar vocea mi se pierdea printre glumele lor grosolane și privirile mamei, pline de reproș tăcut.

După masă, am ieșit în grădină. Aerul era greu de miros de iarbă cosită și pământ reavăn. M-am așezat pe banca veche din spatele casei și am privit spre dealurile care îmi fuseseră cândva refugiu.

Ana m-a urmat.

— De ce vii dacă te doare atât? m-a întrebat ea blând.

— Pentru că încă sper că o să mă accepte… că o să fiu destul pentru ei.

Ana a oftat.

— Poate că nu trebuie să fii destul pentru nimeni altcineva decât pentru tine însăți.

Am zâmbit amar. Ușor de spus, greu de făcut.

Seara, când toți s-au strâns în jurul mesei pentru povești și țuică fiartă, mama m-a tras într-o parte.

— Irina… știu că nu-ți place aici. Dar tu ești fata mea. Nu pot să nu-mi doresc altceva pentru tine…

— Altceva sau altcineva? am întrebat eu, cu voce tremurată.

Mama a tăcut. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, micșorată parcă sub greutatea propriilor regrete.

— Poate că n-am știut să-ți arăt cât te iubesc… Dar mi-e greu să văd cum te îndepărtezi.

Mi-au dat lacrimile. Toată viața am alergat după aprobarea ei, fără să-mi dau seama că nici ea nu știa cum să mi-o ofere.

Noaptea am dormit greu, cu vise tulburi despre copilăria mea: certurile părinților, rușinea când luam note mici la matematică, dorința disperată de a pleca din sat. Dimineața m-am trezit devreme și am ieșit pe prispă. Soarele răsărise peste câmpuri, iar satul părea liniștit — dar în sufletul meu furtuna abia începea să se domolească.

Înainte să plec spre București, am mers la bunica în cameră. Era trează și privea pe fereastră.

— Sufletul omului nu se liniștește niciodată dacă nu-și găsește locul… mi-a spus ea încet.

Am plecat cu inima mai ușoară. Poate că nu voi fi niciodată „fata perfectă” pentru ai mei. Dar pot încerca să fiu împăcată cu mine însămi.

Mergând spre gară, m-am întrebat: oare câți dintre noi trăim vieți străine doar ca să fim acceptați? Și cât curaj ne trebuie ca să ne alegem propriul drum?