Când Destinul Îți Întoarce Spatele: Povestea Neîmplinită a Ioanei și a lui Vlad

— Vlad, nu mai merge! Nu mai merge! urlam eu, cu mâinile tremurânde pe volan, în timp ce ploaia bătea cu furie în parbriz. Vlad încerca să mă liniștească, dar vocea lui era spartă de panică. — Trage pe dreapta, Ioana! Trage acum!

Asta a fost ultima noastră conversație normală. În secunda următoare, totul s-a transformat într-un zgomot surd, metal îndoit și țipete. Când m-am trezit la spital, mama plângea la capul meu, iar tata se uita în gol. Am știut imediat că ceva s-a rupt pentru totdeauna.

Vlad era în comă. Medicii nu-mi dădeau speranțe. Aveam doar 22 de ani și simțeam că viața mea s-a terminat înainte să înceapă. Toate planurile noastre — să ne mutăm la Cluj, să deschidem o cafenea mică, să avem copii — s-au evaporat într-o clipă. În fiecare zi stăteam la marginea patului lui, vorbindu-i despre viitorul nostru, de parcă vocea mea ar fi putut să-l aducă înapoi.

Dar timpul nu iartă. După trei luni, părinții lui Vlad au decis să-l mute la București, la o clinică privată. Nu m-au întrebat niciodată ce cred sau ce simt. Mama lui, doamna Stanciu, mi-a spus rece: — Ai făcut destul rău. Lasă-ne să ne ocupăm noi de el.

Am simțit că mă prăbușesc. Vinovăția mă rodea pe dinăuntru ca un animal flămând. Tata încerca să mă ajute: — Ioana, nu e vina ta. A fost un accident! Dar eu nu puteam să-l cred. Prietenii mei au început să se îndepărteze; nu știau ce să-mi spună sau cum să mă ajute. M-am închis în camera mea luni întregi, refuzând să merg la facultate sau să răspund la telefon.

Într-o seară, mama a intrat la mine și mi-a spus: — Trebuie să mergi mai departe, fata mea. Vlad nu și-ar fi dorit să te pierzi și tu.

Dar cum poți merge mai departe când tot ce ai iubit s-a transformat într-un coșmar? Cum poți ierta destinul pentru că ți-a luat totul?

Am început să scriu scrisori pentru Vlad, pe care nu le-am trimis niciodată. În ele îi povesteam despre zilele mele fără el, despre cum orașul nostru mic părea și mai pustiu fără râsul lui. Îi spuneam cât de mult îmi lipsește și cât de mult mă doare că nu pot da timpul înapoi.

După aproape un an, am primit un telefon de la doamna Stanciu. Vocea ei era rece ca întotdeauna: — Vlad a murit azi-noapte. Slujba va fi mâine la București.

Am simțit că pământul mi se rupe sub picioare. Am plecat singură spre București cu primul tren de noapte. La biserică, am stat în spate, ascunsă printre străini. N-am avut curajul să mă apropii de sicriu. M-am uitat la părinții lui Vlad și am văzut doar ură și durere în ochii lor.

După slujbă, m-am dus la cimitir și am stat lângă mormântul lui ore întregi. Am plâns până n-am mai avut lacrimi și am urlat în gând: „De ce nouă? De ce Vlad?”

Când m-am întors acasă, tata m-a îmbrățișat strâns și mi-a spus: — Viața merge înainte, Ioana. Trebuie să găsești o cale să trăiești cu asta.

Au trecut ani de atunci. Am terminat facultatea cu greu și m-am angajat ca profesoară într-un sat uitat de lume. În fiecare zi încerc să le spun copiilor mei că viața e frumoasă și merită trăită, chiar dacă uneori doare al naibii de tare.

Uneori mă gândesc la Vlad și la tot ce am pierdut. Mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit sau dacă destinul ne joacă pe toți pe degete fără milă.

Poate că nu vom ști niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: cum găsim puterea să iertăm viața când ne ia tot ce iubim? Cum mergem mai departe când sufletul nostru rămâne blocat într-o zi care nu se mai termină?