Când dragostea dispare: Povestea regăsirii de sine

— Mihai, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Iubesc pe altcineva.

Cuvintele Elenei au căzut ca o secure între noi, în bucătăria noastră mică din București. Mâinile îmi tremurau pe cana de cafea, iar inima mi se strângea ca o frunză uscată. Douăzeci de ani împreună, douăzeci de ani de compromisuri, de vise împărțite și de tăceri apăsătoare. Și totuși, nu am văzut venind asta. Sau poate am refuzat să văd.

Am plecat în acea seară fără să privesc înapoi. Am aruncat câteva haine într-o geantă veche și am luat trenul spre satul copilăriei mele, la tata. Drumul a fost lung și tăcut, iar gândurile îmi alergau haotic prin minte: unde am greșit? De ce nu am fost suficient? Ce fac acum?

Când am ajuns acasă, tata m-a privit lung, fără să spună nimic. Doar a dat din cap spre camera mea de odinioară. Pereții erau tot acolo, cu posterele vechi și mirosul de lemn bătrân. M-am prăbușit pe pat și am plâns pentru prima dată după mulți ani.

— Nu te mai smiorcăi ca un copil, Mihai! a tunat tata a doua zi dimineață, când m-a găsit privind pe geam la câmpul plin de ceață.

— Nu înțelegi… Totul s-a terminat. Elena…

— Femeile vin și pleacă. Viața merge înainte. Ai uitat cum e aici? Trebuie să te ridici, să faci ceva!

M-am simțit mic și neputincios în fața lui. Întotdeauna fusese dur cu mine, mereu cu pretenții mari și cu vorbe puține. Între noi fusese mereu un zid invizibil, construit din așteptări nespuse și dezamăgiri vechi.

În zilele ce au urmat, am încercat să mă adaptez la ritmul satului. Am ajutat la treburile gospodărești, am mers la câmp cu tata, dar fiecare gest era mecanic, lipsit de sens. Seara, mă uitam la pozele cu Elena și fiica noastră, Irina, care rămăsese la facultate în Cluj. Îmi era dor de ea, dar nu aveam curaj să-i spun cât sufăr.

Într-o zi, la magazinul din sat, am întâlnit-o pe Maria, colega mea din liceu. Avea ochii calzi și un zâmbet blând.

— Mihai! Nu-mi vine să cred că ești aici! Ce faci?

— Am… revenit acasă pentru o vreme. Viața la oraș nu mai e pentru mine.

Maria m-a privit cu înțelegere. Știa probabil mai multe decât voiam eu să recunosc. Ne-am întâlnit tot mai des, la magazin sau pe uliță. Încet-încet, am început să vorbim despre lucruri simple: vremea, recolta, copiii ei plecați la muncă în Italia.

Într-o seară, tata a izbucnit:

— Ce ai de gând să faci? Să stai aici ca un parazit? Să te plângi toată viața?

— Nu știu… Nu mai știu cine sunt fără Elena.

— Ești fiul meu! Ai sânge de țăran muncitor! Ridică-te!

Am simțit cum furia mocnită din mine începe să iasă la suprafață.

— N-ai înțeles niciodată nimic! Mereu ai vrut să fiu altcineva! Poate dacă ai fi fost mai cald… poate dacă ai fi vorbit cu mine…

Tata a tăcut o clipă, apoi a ieșit trântind ușa. Am rămas singur cu ecoul propriilor mele reproșuri.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am gândit la copilăria mea: la serile când îl așteptam pe tata să vină de la câmp și la tăcerea grea dintre noi. Poate că nici el nu știa cum să fie tată. Poate că și el fusese rănit cândva.

A doua zi dimineață, Maria m-a găsit pe bancă în fața casei.

— Te-ai certat cu bătrânul?

— Da… Nu știu dacă mai pot repara ceva între noi.

— Mihai… toți greșim. Dar dacă nu ierți trecutul, nu poți merge mai departe.

Vorbele ei au rămas cu mine toată ziua. Seara, am intrat în camera tatei.

— Tată… îmi pare rău pentru ce ți-am spus aseară.

El s-a uitat la mine lung, apoi a oftat adânc.

— Și mie îmi pare rău că n-am știut să fiu altfel… Dar acum suntem doar noi doi aici. Hai să încercăm să fim o familie.

Am simțit cum o povară mi se ridică de pe umeri. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singur.

În lunile care au urmat, am început să mă regăsesc puțin câte puțin. Am plantat pomi în grădină cu tata, am mers la pescuit pe baltă și am râs împreună ca doi copii. Maria a devenit un sprijin important; uneori beam ceai împreună și vorbeam despre viețile noastre frânte și despre speranțele mici care încă pâlpâiau în noi.

Irina a venit acasă într-un weekend și m-a îmbrățișat strâns.

— Tata… te iubesc orice ar fi. Nu e vina ta că mama a ales alt drum.

Am plâns împreună și am simțit că rana începe să se vindece.

Acum privesc spre viitor cu mai mult curaj. Nu știu dacă voi mai iubi vreodată ca înainte sau dacă voi putea ierta complet trecutul. Dar știu că fiecare zi e o nouă șansă să mă descopăr pe mine însumi.

Oare câți dintre noi rămânem blocați în trecut din cauza fricii? Cât timp ne trebuie ca să ne iertăm pe noi înșine și pe cei dragi?