Când dragostea doare: Sub suprafața a treizeci de ani de căsnicie

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc o minciună, mi-a spus Mihai într-o seară de martie, cu vocea tremurândă, în timp ce își strângea hainele în valiză. Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Trei decenii de căsnicie, trei copii mari, o casă construită împreună și mii de amintiri — toate păreau să dispară în acel moment, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Nu am putut să spun nimic. Doar l-am privit cum își trage geaca pe umeri și iese pe ușă, lăsând în urmă un gol pe care nu credeam că-l voi putea umple vreodată. Am rămas singură, cu ecoul pașilor lui răsunând în hol și cu întrebarea arzătoare: unde am greșit?

În zilele care au urmat, am încercat să-mi găsesc liniștea printre lucrurile lui rămase prin casă. Cămașa preferată atârna încă pe spătarul scaunului, iar parfumul lui plutea în aer. Copiii — Radu, Andreea și Ilinca — au venit fiecare cu reacțiile lor. Radu a trântit ușa și a urlat la mine: — Cum ai putut să-l lași să plece? Andreea a plâns în brațele mele, iar Ilinca, cea mai mică, s-a închis în camera ei și nu a mai vorbit cu nimeni zile întregi.

M-am simțit vinovată. Poate că am fost prea ocupată cu serviciul la spital, cu turele de noapte și grijile zilnice. Poate că nu l-am ascultat destul sau nu i-am arătat suficient că-l iubesc. Dar apoi, într-o după-amiază ploioasă, când încercam să pun ordine în sertarele lui, am găsit un plic vechi, ascuns sub o grămadă de acte.

Era o scrisoare de la Adriana — colega lui din liceu, despre care știam doar vag că îi fusese dragă cândva. Am citit rândurile tremurânde: „Mihai, nu pot să uit ce am avut. Mă doare să știu că ești cu altcineva, dar nu pot să nu sper că într-o zi vei fi din nou al meu.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Toți anii aceștia, Mihai purtase în suflet o altă femeie? Am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu sora lui, cu prietenii noștri comuni. Toți păreau să știe ceva, dar nimeni nu voia să spună adevărul pe față.

Într-o seară, când am ieșit la plimbare prin parc ca să-mi limpezesc gândurile, m-am întâlnit întâmplător cu Adriana. Era la braț cu Mihai. S-au oprit când m-au văzut. El a încercat să spună ceva, dar eu am trecut pe lângă ei fără să mă uit înapoi. Am simțit privirile oamenilor din jur — vecini, cunoștințe — cum mă urmăresc și mă judecă.

Acasă, copiii au început să mă întrebe tot mai des ce s-a întâmplat cu adevărat între mine și tatăl lor. Radu a refuzat să vorbească cu Mihai luni întregi. Andreea a început să lipsească de la facultate și să se închidă tot mai mult în ea însăși. Ilinca a început să scrie poezii triste pe care le lăsa pe masa din bucătărie.

Mama mea, bătrână și bolnavă, m-a sunat într-o noapte: — Maria, nu lăsa durerea asta să te schimbe. Tu ești mai puternică decât crezi.

Dar eu nu mă simțeam puternică deloc. În fiecare dimineață mă trezeam cu inima grea și cu dorința de a da timpul înapoi. M-am dus la serviciu ca un robot, am zâmbit pacienților și am ascuns lacrimile după ușa cabinetului.

Într-o zi, Andreea s-a întors acasă mai devreme decât de obicei și m-a găsit plângând în bucătărie.
— Mamă, nu merită lacrimile tale! Tu ai făcut tot ce ai putut pentru noi și pentru el!

Am izbucnit atunci într-un plâns eliberator. Am simțit cum greutatea anilor de compromisuri și tăceri se ridică puțin câte puțin de pe umerii mei.

Au trecut luni până când am avut curajul să-l sun pe Mihai. Vocea lui era rece:
— Maria, te rog… Nu vreau scandaluri. Vreau doar să fiu fericit.

— Și noi? Noi ce suntem? Ce rămâne din noi?

— E prea târziu…

Am închis telefonul și m-am uitat lung la poza noastră de la nuntă. Eram tineri, zâmbitori, plini de speranță. Unde dispăruse acea fericire?

Cu timpul am început să mă regăsesc. Am ieșit la cafea cu colegele de la spital, am mers la teatru cu Ilinca și am început să citesc din nou romane polițiste — pasiunea mea din tinerețe. Am redecorat sufrageria și am aruncat lucrurile care îmi aminteau prea mult de el.

Radu a venit într-o zi acasă cu iubita lui și mi-a spus:
— Mamă, vreau să știi că te admir pentru cum ai trecut peste tot.

Andreea a început terapia și a revenit la facultate. Ilinca a publicat prima ei poezie într-o revistă locală.

Viața nu s-a întors niciodată la ceea ce era înainte, dar am învățat să trăiesc altfel. Seara stau pe marginea patului și privesc spre locul gol lăsat de Mihai. Nu mai doare la fel ca înainte.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc ani întregi lângă un om care poartă în suflet o altă iubire? Și cât curaj ne trebuie ca să ne regăsim după ce lumea noastră se prăbușește?