Când familia te sufocă: Lupta mea pentru limite, bani și propria viață – mărturia Danei

— Dana, iar ai uitat să cumperi ulei! — vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc în prag, cu sacoșele grele în mâini, și simt cum obrajii mi se înroșesc. E a treia oară săptămâna asta când primesc reproșuri pentru ceva mărunt. Dar azi nu mai pot. Azi simt că mă sufoc.

Mă numesc Dana și, de șapte ani, încerc să fiu „nora perfectă” într-o familie care nu știe ce înseamnă limitele. M-am căsătorit cu Radu din dragoste, dar nu mi-am imaginat niciodată că odată cu el voi primi la pachet și o listă nesfârșită de obligații față de părinții lui. La început, totul părea normal: vizite duminicale, ajutor la curățenie, mici cadouri. Dar, pe măsură ce Radu avansa la serviciu și eu am început să câștig mai bine ca profesoară de limba română, cererile lor au devenit tot mai apăsătoare.

— Dana, să nu uiți că trebuie să ne ajuți cu rata la bancă luna asta, că pensia noastră nu ajunge! — îmi spunea soacra aproape lunar.

— Și poate îi iei și lui Sorin niște adidași noi, că tot e ziua lui — completa socrul meu, domnul Gheorghe, cu un zâmbet fals.

Sorin e fratele mai mic al lui Radu, are 27 de ani și încă locuiește cu părinții. Nu muncește, nu studiază, dar are mereu nevoie de bani. La început am zis că e doar o perioadă grea pentru el. Apoi am realizat că pentru familia lor „greu” e un stil de viață.

Într-o seară, după ce am plătit din nou o parte din rata lor și am cumpărat haine pentru Sorin, m-am prăbușit pe canapea lângă Radu.

— Nu mai pot, Radu. Simt că trăiesc viața altora. Când e despre noi? Când ne facem și noi planuri?

Radu a oftat adânc și a evitat privirea mea.

— Sunt părinții mei, Dana. Nu pot să-i las la greu. Știi cum e la noi în familie…

— Dar noi? Noi nu contăm? — am izbucnit eu, cu lacrimi în ochi.

Am început să mă simt vinovată pentru fiecare dorință personală: o vacanță la mare, o rochie nouă sau chiar o ieșire la film. Orice cheltuială era judecată aspru de soacră:

— Ce nevoie ai tu de rochii scumpe? Mai bine pune banii deoparte pentru casă!

Casa… Alt subiect sensibil. De trei ani stăm cu chirie într-un apartament mic din București. De fiecare dată când vorbim despre cumpărarea unei locuințe, apare câte o urgență financiară la socri sau la Sorin. Banii noștri dispar ca nisipul printre degete.

Într-o zi, mama mea m-a sunat plângând:

— Dana, tu nu mai vii pe la noi? De când te-ai măritat parcă ai dispărut…

Mi-am dat seama că nu doar pe mine mă pierd, ci și legătura cu familia mea adevărată. Am început să mă întreb cine sunt eu fără toate aceste obligații impuse.

Într-o seară tensionată, după ce am refuzat să mai dau bani pentru Sorin — care tocmai își cumpărase un telefon nou — soacra a venit la noi acasă furioasă:

— Cum poți să fii atât de egoistă? Noi te-am primit în familie ca pe fata noastră!

— Dacă m-ați primit ca pe fata voastră, atunci respectați-mă ca pe una! — am răspuns tremurând.

A fost prima dată când am ridicat vocea. Radu m-a privit șocat. Socrii au plecat trântind ușa. În acea noapte am dormit puțin și prost. M-am gândit la toate femeile care trăiesc ca mine: între două familii, între datorii și vise neîmplinite.

A doua zi dimineață am decis să merg la un psiholog. Am avut nevoie de cineva care să-mi spună că nu e vina mea dacă spun „nu”. Că am dreptul la limite. Că iubirea nu înseamnă sacrificiu fără sfârșit.

Am început să pun reguli clare: nu mai dăm bani decât dacă avem și noi suficient; nu mai acceptăm cereri absurde; Sorin trebuie să-și caute un job dacă vrea sprijin financiar. Radu s-a împotrivit la început, dar când a văzut cât de rău mă afectează totul, a început să mă susțină timid.

Conflictele nu au dispărut peste noapte. Socrii au încercat să ne șantajeze emoțional:

— Dacă nu ne ajutați voi, cine s-o facă? Să vă fie rușine!

Dar am rezistat. Am plâns mult, m-am certat cu Radu, am avut momente când am vrut să plec. Dar ceva s-a schimbat în mine: am început să mă respect.

Acum, după doi ani de terapie și multe discuții dificile, încă lupt pentru echilibru. Relația cu socrii e rece, dar sinceră. Cu Radu am reînvățat să fim o echipă. Iar eu… eu sunt din nou Dana.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc drama asta în tăcere? Oare câți dintre noi confundăm iubirea cu sacrificiul fără limite? Voi ce ați face în locul meu?