Când fiica mea mă sună doar pentru bani: Povestea unei mame între vină, tăcere și speranță

— Mamă, ai putea să-mi trimiți niște bani? Am rămas fără nimic până la salariu. Vocea Mariei răsună în telefon ca un ecou al unei ierni lungi, reci, fără sfârșit. Mă uit la ecranul telefonului, la poza ei din copilărie — zâmbetul acela larg, ochii luminoși, părul prins în două codițe. Acum, tot ce primesc sunt mesaje scurte sau apeluri grăbite, toate având același scop: bani.

Nu știu când am pierdut-o. Poate atunci când am acceptat să lucrez două schimburi la fabrică, ca să nu-i lipsească nimic. Poate când am divorțat de tatăl ei, iar ea a ales să rămână cu mine, dar sufletul i-a rămas undeva între două case. Sau poate când a plecat la facultate în București și a descoperit că lumea e mai mare decât orașul nostru prăfuit din Moldova.

— Maria, ai mâncat azi? Ai dormit? — întreb încercând să prelungesc discuția.

— Da, mamă, dar nu am timp acum. Te rog, dacă poți… Știi că o să-ți dau înapoi.

Știu că nu o să-mi dea niciodată înapoi. Știu că nu vrea să vorbească despre nimic altceva. Și totuși, de fiecare dată îi trimit ce pot. Uneori mă împrumut de la vecina Ileana sau vând câte ceva din casă — un ceas vechi de la tata, o brățară primită la nuntă — doar ca să nu-i spun „nu”.

După fiecare apel, mă prăbușesc pe canapea și plâng în tăcere. Casa e prea mare și prea goală fără ea. Miroase a vechi și a amintiri. Pe pereți stau poze cu noi două: Maria la serbarea de la grădiniță, Maria cu primul ei buchet de flori la liceu, Maria în rochie albă la banchet. Unde s-a dus fata aceea care mă striga „mami” și mă îmbrățișa fără motiv?

Într-o seară, după ce i-am trimis iar bani și am primit doar un „mulțumesc” sec pe WhatsApp, am ieșit pe bancă în fața blocului. Vecina Ileana m-a văzut și s-a apropiat.

— Iar te-a sunat fata? — m-a întrebat cu blândețe.

— Da… numai pentru bani. Nu mai știu ce să fac. Parcă nu mai sunt mama ei, ci un bancomat.

— Ana, poate ar trebui să-i spui ce simți. Să nu-i mai dai așa ușor. Poate așa își dă seama…

Am dat din cap, dar știam că nu pot. Cum să-i refuz? Dacă are nevoie cu adevărat? Dacă o pierd de tot?

În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile ei înaintea mea. La toate sacrificiile făcute în tăcere: hainele noi pe care nu mi le-am cumpărat niciodată, vacanțele ratate, serile petrecute la muncă în loc să-i citesc povești. Am crezut că dacă îi dau totul, o să mă iubească mereu.

A doua zi dimineață am primit un mesaj: „Mamă, poți să-mi mai trimiți 200 de lei? Am o urgență.”

Mâinile mi-au tremurat pe telefon. Am vrut să scriu „Nu pot”, dar am șters mesajul. Am vrut să o sun și să-i spun cât mă doare această distanță dintre noi, dar mi-a fost frică să nu o pierd de tot.

Am trimis banii și am rămas cu un gol imens în piept.

Seara, am găsit curajul să-i scriu: „Maria, mi-e dor de tine. Nu vreau doar să-ți trimit bani. Vreau să știu cum ești, ce simți, ce visezi. Sunt mama ta, nu portofelul tău.”

A trecut o zi fără răspuns. Apoi încă una. M-am gândit că poate am greșit. Poate am fost prea directă. Poate am supărat-o.

În a treia zi, telefonul a sunat. Era ea.

— Mamă… scuză-mă că n-am răspuns. Am avut mult de lucru… Am citit mesajul tău.

Vocea îi era stinsă, ca și cum ar fi plâns.

— Maria… eu doar vreau să știi că te iubesc orice ar fi. Dar mi-e greu când simt că mă cauți doar pentru bani.

A tăcut mult timp.

— Știu… Îmi pare rău, mamă. Nici eu nu știu cum am ajuns aici. M-am obișnuit să cer… și mi-e rușine uneori. Dar nu știu cum altfel să vorbesc cu tine fără să par slabă sau nerecunoscătoare.

Mi-au dat lacrimile.

— Nu trebuie să fii puternică mereu pentru mine. Vreau doar să fii sinceră.

Am vorbit o oră întreagă despre tot ce ne durea: despre singurătatea mea, despre presiunea pe care o simte ea la București, despre frica de a nu dezamăgi. Pentru prima dată după ani întregi, am simțit că am din nou o fiică.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba peste noapte. Poate mâine va avea din nou nevoie de bani. Poate va trece iar o lună fără să mă sune decât pentru ajutor financiar. Dar acum știu că undeva, sub toate cererile acelea seci, încă există fata mea — cea care mă iubește și are nevoie de mine ca mamă.

Mă întreb uneori: unde greșim noi, părinții? Oare dragostea noastră necondiționată îi face pe copiii noștri să uite cine suntem cu adevărat? Sau poate și ei sunt pierduți între nevoile lor și dorința de a nu ne răni?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar azi aleg să sper că dragostea adevărată găsește mereu drumul înapoi acasă.