Când grijile sufocă: Povestea unei iubiri pierdute între sacrificiu și control

— Vlad, ai uitat iar să-ți iei pastilele! am strigat din bucătărie, cu vocea tremurândă de nervi și grijă. Era a treia oară săptămâna asta când găseam cutia neatinsă pe masa din sufragerie. M-am repezit spre el, cu paharul de apă într-o mână și pastila în cealaltă, ca o asistentă disperată să-și salveze pacientul.

Vlad era așezat pe canapea, cu ochii pierduți în ecranul televizorului. Nu s-a uitat la mine, dar am simțit cum se încordează când m-am apropiat.

— Lasă-mă, Irina, nu sunt copil! a spus el, încercând să-mi ia paharul din mână.

M-am oprit brusc. Pentru o clipă, am simțit că mă prăbușesc. Cum ajunsesem aici? Când a început totul să se destrame?

Ne-am cunoscut la o petrecere de Revelion, acum patru ani. El era sufletul serii, povestind glume și dansând cu toată lumea. Eu eram fata retrasă care observa totul dintr-un colț. M-a cucerit cu zâmbetul lui larg și cu felul în care m-a făcut să mă simt văzută. După câteva luni de întâlniri, ne-am mutat împreună în apartamentul lui mic din Militari. Era totul nou pentru mine: orașul, oamenii, viața de cuplu.

Vlad moștenise o casă bătrânească de la unchiul lui din Ploiești. A muncit luni întregi să o renoveze, singur, cu mâinile lui. Îl vedeam seara, obosit, cu palmele crăpate de var și praf, dar fericit că făcea ceva al lui. Eu îl așteptam acasă cu ciorbă caldă și haine curate. Îmi plăcea să am grijă de el. Mi se părea că așa trebuie să fie dragostea: grijă, sacrificiu, devotament.

Când casa a fost gata, ne-am căsătorit repede, la starea civilă. Mama mea a plâns de fericire; mama lui Vlad a tăcut tot timpul ceremoniei. „Nu ești tu femeia potrivită pentru el”, mi-a spus într-o zi, pe șoptite. Am ignorat-o. Eram convinsă că Vlad mă iubește și că împreună vom reuși orice.

Primele luni au fost ca un vis. Îi pregăteam micul dejun în fiecare dimineață, îi puneam hainele pe umeraș, îi făceam lista de cumpărături pentru drumurile la piață. Dacă uita ceva, mă supăram și îi reproșam că nu e atent. El zâmbea și mă lua în brațe: „Ești prea bună cu mine”.

Apoi au început certurile mici: „Nu-mi mai spune ce să fac”, „Lasă-mă să-mi aleg singur hainele”, „Nu vreau să mănânc supa asta”. La început râdeam amândoi de ele. Dar pe măsură ce timpul trecea, Vlad devenea tot mai retras. Nu mai ieșea cu prietenii, nu mai mergea la pescuit cu tatăl lui, nu mai vorbea nici cu mine despre visele lui.

Într-o seară, l-am găsit stând pe întuneric în bucătărie. Avea ochii roșii și mâinile strânse pe masă.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat speriată.

— Nimic… doar că nu mai știu cine sunt, Irina. Simt că nu mai pot face nimic fără tine. Parcă nu mai am voie să greșesc sau să uit ceva… Parcă nu mai sunt eu.

Am simțit cum mi se rupe inima. Eu doar voiam să-l ajut! Să-i fie bine! Dar el se simțea sufocat.

Am încercat să schimb ceva. Am început să-l las să-și facă singur cafeaua dimineața, să-și aleagă hainele, să meargă singur la cumpărături. Dar era prea târziu. Vlad părea pierdut într-o lume care nu-i mai aparținea.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste curtea noastră micuță, Vlad mi-a spus că vrea să plece pentru o vreme la părinții lui la țară.

— Simt că trebuie să respir alt aer… Să-mi aduc aminte cine sunt fără tine lângă mine tot timpul.

Am plâns zile întregi după plecarea lui. Mama mea îmi repeta: „Ai făcut tot ce-ai putut”. Dar eu știam că nu e așa. Am făcut prea mult. Am confundat grija cu controlul și iubirea cu sacrificiul total.

Au trecut luni până când Vlad s-a întors. Era schimbat: mai slab, dar cu ochii limpezi și hotărâți.

— Irina… dacă vrei să fim împreună, trebuie să mă lași să fiu eu însumi. Să greșesc, să uit lucruri, să fiu bărbatul care eram înainte de tine.

Am dat din cap printre lacrimi. Nu știam dacă voi putea vreodată să mă opresc din a avea grijă de el ca de un copil.

Acum stau singură în casa noastră și mă gândesc: unde se termină grija și unde începe sufocarea? Oare câți dintre noi confundăm iubirea cu dorința de a controla? Și cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru celălalt fără să ne pierdem pe noi înșine?