Când mama a aflat adevărul: Casa, trădarea și prețul unei familii

— Nu pot să cred că ai ajuns să faci asta, Irina! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care mirosea a cafea și a vechi. Era o după-amiază de martie, iar lumina palidă se strecura printre perdelele groase. Irina stătea în fața mea, cu brațele încrucișate și privirea rece, de parcă nu mai eram mama ei, ci un obstacol de trecut.

— Mamă, nu e vorba despre tine, e vorba despre ce e mai bine pentru toți. Casa asta e prea mare pentru tine singură. Și știi bine că avem nevoie de bani. Vlad nu-și găsește de lucru, copiii cresc… Nu putem continua așa la nesfârșit.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta nu era doar niște ziduri și acoperiș; era viața mea. Aici l-am crescut pe Mihai, aici am plâns când tata a murit, aici am râs cu nepoții la masa de Crăciun. Cum putea Irina să vorbească atât de ușor despre vânzare?

— Dar eu unde să mă duc? am întrebat încet, aproape șoptit.

Irina a oftat, exasperată:

— Poți sta la noi o vreme. Sau… poate găsim un azil bun. Sunt locuri decente acum, nu ca pe vremuri.

Mi-am simțit obrajii arzând de rușine și furie. Azil? Pentru mine? Pentru mama care a muncit o viață întreagă ca să-i fie ei bine?

În acea seară, m-am trântit pe pat și am plâns ca un copil. Amintirile mă năpădeau: cum alergam cu Mihai prin curte, cum îl țineam pe Vlad în brațe când era bolnav, cum îi citeam Irinei povești la lumina lămpii. Toate astea păreau acum inutile, șterse de o decizie rece și calculată.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Irina în bucătărie, vorbind la telefon cu cineva despre acte și evaluări. Când m-a văzut, a închis repede.

— Mamă, trebuie să fii rațională. Nu putem ține casa asta doar din pensia ta. Și nici tu nu mai poți avea grijă de ea cum trebuie.

— Nu vreau să plec! am izbucnit. Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni!

Irina s-a uitat la mine cu o milă falsă care m-a durut mai tare decât orice cuvânt:

— Nu ești o povară, dar trebuie să ne gândim la viitor.

În zilele următoare, am început să observ lucruri ciudate: Vlad evita să mă privească în ochi, copiii nu mai veneau la mine ca înainte, iar Irina părea mereu grăbită și nervoasă. Într-o seară, am auzit-o vorbind cu soțul ei:

— Dacă nu vindem acum, pierdem tot! Mama nu pricepe că nu mai e locul ei aici…

Atunci am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat, încercând să găsesc un sens în toată nebunia asta. M-am întrebat dacă greșisem undeva ca mamă. Dacă îi răsfățasem prea mult sau dacă îi lăsasem să creadă că totul li se cuvine.

Într-o zi, a venit la mine vecina mea, tanti Maria.

— Elena, ce se întâmplă? Te văd abătută…

I-am spus totul printre lacrimi. Ea m-a strâns în brațe și mi-a zis:

— Să nu-i lași! Casa asta e a ta! Du-te la notar! Caută ajutor!

Am prins curaj. Am început să caut informații despre drepturile mele. Am mers la notar și am aflat că Irina nu poate vinde casa fără acordul meu. Când i-am spus asta, a izbucnit:

— Deci vrei să ne lași pe drumuri? Să ne chinuim pentru că tu nu vrei să renunți?

— Nu vreau decât respect! am răspuns cu voce tare pentru prima dată.

A urmat o perioadă grea: certuri zilnice, tăceri apăsătoare, priviri reci. Vlad s-a mutat temporar la niște prieteni, copiii nu mi-au mai spus „bunica” cu dragoste. M-am simțit singură ca niciodată.

Dar într-o dimineață, privind pozele vechi din album, mi-am dat seama că nu pot trăi toată viața pentru alții. Că merit liniște și demnitate. Am decis să le spun clar: dacă vor casa mea, vor trebui să plece ei.

Când le-am spus asta la masă, Irina a început să plângă:

— Nu te recunosc! Unde e mama mea blândă?

— Mama ta blândă a fost prea mult timp naivă. Acum vrea doar respect.

Au plecat supărați. S-au mutat cu chirie într-un apartament mic. Eu am rămas singură în casa mare și goală. Uneori mă doare tăcerea din jur, dar mă uit în oglindă și văd o femeie care a avut curajul să spună „nu”.

Mă întreb adesea: oare merită să pierzi tot pentru demnitate? Sau familia ar trebui iertată orice ar fi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?