Când mamele noastre au devenit prietene: începutul sfârșitului la o cafea în București

— Nu pot să cred că ai spus asta, Irina! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul cafenelei aglomerate de pe Calea Victoriei. Mâinile îmi transpirau pe ceașca de cafea, iar privirea mamei mele, Mariana, era la fel de tăioasă ca întotdeauna. Irina, cu ochii mari și umezi, încerca să-și găsească cuvintele. Lângă ea, mama ei, Viorica, își aranja geanta pe genunchi și privea când la mine, când la mama mea.

— E decizia noastră, mamă! Nu vreau o nuntă mare, nu vreau sarmale și lăutari, vreau doar să fim noi doi, a spus Irina cu o voce abia șoptită.

Mariana a oftat teatral și a dat ochii peste cap:

— Cum adică? Să nu chemăm rudele? Să nu facem totul ca la carte? Ce-o să zică lumea?

Viorica a intervenit imediat, cu un zâmbet larg:

— Mariana, lasă copiii să-și trăiască viața! Dar totuși… ar fi păcat să nu facem măcar o petrecere mică. Știi cum e, să se bucure toată lumea!

Așa a început totul. În acea după-amiază ploioasă de martie, când am crezut că vom primi binecuvântarea părinților pentru căsătoria noastră, am declanșat un lanț de evenimente care avea să ne schimbe viețile. Mamele noastre s-au privit lung, apoi au început să râdă și să-și povestească una alteia despre nunțile lor. În câteva minute, uitaseră complet de noi. Au început să planifice: ce rochie va purta Irina, ce meniu să alegem, ce invitați să chemăm. Noi doi am rămas spectatori la propriul nostru destin.

În zilele care au urmat, telefoanele au sunat fără oprire. Mariana și Viorica se întâlneau aproape zilnic la cafea sau la cumpărături. Discutau despre flori, invitații, formație. Eu și Irina eram tot mai puțin consultați. Când încercam să ne impunem punctul de vedere, eram întâmpinați cu replici tăioase:

— Nu vă dați seama cât de important e acest moment pentru familie! spunea Mariana.
— O să vă mulțumiți mai târziu! adăuga Viorica.

Într-o seară, după ce am ajuns acasă epuizat de la muncă (lucram ca programator într-o firmă mică din Pipera), am găsit-o pe Irina plângând pe canapea.

— Nu mai pot… simt că nu mai e nunta noastră. Parcă suntem niște marionete în mâinile lor.

Am luat-o în brațe și i-am promis că vom găsi o soluție. Dar fiecare încercare de a discuta cu mamele noastre se transforma într-un nou conflict. Tata, Ionel, era mereu absent sau se ascundea în spatele ziarului. Tatăl Irinei, Doru, dădea din umeri și spunea că „femeile știu ele mai bine”.

Pe măsură ce timpul trecea, presiunea creștea. Mariana și Viorica deveniseră inseparabile. Mergeau împreună la piață, la coafor, la biserică. Se sunau de câteva ori pe zi și râdeau zgomotos la telefon. Într-o zi le-am surprins discutând despre viitorii noștri copii:

— Să vezi tu ce frumos o să fie când o să avem nepoți! spunea Viorica.
— Da’ să nu-i lăsăm să-i boteze cine știe cine! răspundea Mariana.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nici măcar nu eram căsătoriți și deja planificau botezul copiilor noștri.

Într-o seară am avut o ceartă urâtă cu mama:

— Mamă, te rog! Lasă-ne să decidem noi!
— Nu înțelegi! Eu vreau doar ce-i mai bine pentru tine! Și pentru Irina! Voi sunteți prea tineri ca să știți ce vreți!

Am plecat trântind ușa. Pe drum spre apartamentul nostru din Drumul Taberei, mi-am dat seama cât de mult mă doare faptul că nu pot avea control asupra propriei mele vieți.

Irina era tot mai retrasă. Prietenii noștri începuseră să ne evite pentru că orice discuție ajungea inevitabil la subiectul nuntii și al conflictului cu părinții. Într-o zi, colega mea de birou, Roxana, mi-a spus:

— De ce nu fugiți undeva? Faceți nunta doar voi doi! Ce vă oprește?

Am zâmbit amar. Ce ne oprea? Frica de a-i răni pe cei dragi? Presiunea socială? Sau poate faptul că eram prea obișnuiți să cedăm?

A venit ziua logodnei. Totul era organizat până la cel mai mic detaliu de Mariana și Viorica. Noi doar am semnat acolo unde ni s-a spus. Seara, după ce toată lumea a plecat și casa era plină de resturi de prăjituri și pahare goale, Irina m-a privit în ochi:

— Nu mai pot… Dacă nici acum nu facem ceva, o să trăim toată viața după regulile lor.

Atunci am luat decizia: urma să plecăm pentru câteva zile la munte, fără telefoane, fără părinți. Am lăsat un bilet pe masă: „Avem nevoie de timp pentru noi.”

Când ne-am întors după trei zile de liniște și aer curat la Sinaia, am găsit mamele noastre plângând una pe umărul celeilalte în bucătărie.

— Cum ați putut să ne faceți una ca asta? a izbucnit Mariana.
— Ne-ați ruinat toate planurile! a continuat Viorica.

Atunci am avut curajul să le spunem adevărul:

— Nu vrem o nuntă mare. Nu vrem tradiții care nu ne reprezintă. Vrem doar să fim fericiți împreună.

A urmat o tăcere apăsătoare. Pentru prima dată, mamele noastre nu au avut nimic de spus. Au plecat acasă fără să mai scoată un cuvânt.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit. Am făcut nunta așa cum am vrut noi: doar noi doi și câțiva prieteni apropiați într-un parc din Herăstrău. Mamele noastre au venit până la urmă, dar au stat retrase și tăcute.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru ceilalți? Oare cât curaj avem cu adevărat să ne urmăm propriul drum?