Când Nu Mai Așteaptă Nimeni: Între Iertare și Uitare

— Nu te mai așteaptă nimeni, domnule Radu, îmi șoptește asistenta, încercând să-mi ascundă privirea. Mă uit la ușa salonului, sperând că poate, în ultimul moment, va apărea cineva. Dar nu vine nimeni. Bagajul meu stă la picioarele patului, iar în sufletul meu se dă o luptă între furie și o durere pe care nu pot s-o descriu.

În urmă cu două luni, eram asistent medical pe secția de recuperare neurologică la Spitalul Universitar din București. Îmi iubeam meseria, chiar dacă era grea. Îi vedeam pe pacienți cum se agață de fiecare firicel de speranță, iar eu eram acolo să-i ajut să se ridice din nou. Niciodată nu m-am gândit că voi ajunge de cealaltă parte a patului.

Totul s-a schimbat într-o dimineață friguroasă de februarie. M-am trezit cu jumătate de față amorțită și cu mâna stângă care nu mă mai asculta. Am încercat să strig după soția mea, Irina, dar cuvintele mi-au ieșit încâlcite, ca niște sunete străine. Am simțit cum panica îmi urcă în gât, dar Irina nu era acasă. Plecase la sora ei, la Ploiești, după ce ne certasem urât cu o seară înainte.

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc cu tine și cu obsesiile tale pentru muncă! Mereu pacienții tăi sunt pe primul loc, nu familia ta!

Cuvintele ei încă îmi răsunau în minte când am căzut pe podea. Am reușit să mă târăsc până la telefon și am sunat la 112. Apoi totul s-a făcut negru.

Când m-am trezit în spital, primul chip pe care l-am văzut a fost al colegei mele, Camelia. Mi-a zâmbit trist și mi-a spus că totul va fi bine. Dar zilele au trecut, iar Irina nu a venit niciodată. Nici fiica mea, Ana, nu a dat vreun semn. Am aflat mai târziu că Irina îi spusese să nu mă caute, că „tata are nevoie să fie singur cu gândurile lui”.

În fiecare zi mă uitam la telefon, sperând la un mesaj, la un apel. Nimic. Camelia încerca să mă încurajeze:

— Poate au nevoie de timp, Radu. Știi cum e… oamenii se sperie când cineva drag pățește ceva grav.

Dar eu știam adevărul. Îmi neglijasem familia ani la rând pentru spital, pentru pacienți. Îmi spuneam că fac un bine, că ajut oameni, dar acasă eram absent. Irina îmi reproșa mereu:

— Tu nu mai știi să fii soț! Nu mai știi să fii tată!

Acum, singur în salonul 307, simțeam greutatea acestor cuvinte ca pe niște pietre legate de gleznele mele.

Ziua externării a venit prea repede. Asistenta mi-a adus hainele și mi-a spus că pot pleca. Am întrebat timid:

— Știți dacă a venit cineva după mine?

A dat din cap că nu și a plecat repede, rușinată parcă de propria compasiune.

Am ieșit pe hol sprijinindu-mă în baston. În fața spitalului era agitație: ambulanțe, oameni grăbiți, copii care plângeau. Eu eram doar o umbră printre ei.

Am sunat-o pe Irina. A răspuns după al treilea apel.

— Ce vrei?

— Irina… am fost externat… Poți să vii să mă iei?

A tăcut câteva secunde.

— Nu pot. Sunt la Ploiești. Descurcă-te singur, Radu.

A închis fără alte explicații.

Am stat pe bancă aproape o oră, privind oamenii care veneau și plecau. M-am gândit la Ana — fetița mea care acum avea 17 ani și care mă privea mereu cu ochi mari și triști când veneam târziu acasă.

Am sunat-o și pe ea.

— Ana… tatăl tău are nevoie de tine…

Vocea ei era rece:

— Mama zice că trebuie să te gândești la ce ai făcut. Să-ți dai seama ce contează cu adevărat.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

În cele din urmă, Camelia a venit după mine. M-a dus acasă cu mașina ei veche și mi-a lăsat o pungă cu mâncare caldă.

— Nu ești singur, Radu. Dar trebuie să lupți pentru iertarea lor…

Zilele următoare au fost un chin. Casa era pustie, fiecare colț îmi amintea de certuri, de promisiuni nerespectate, de aniversări ratate. Am încercat să le scriu scrisori Irinei și Anei — le-am pus sub ușă când am aflat unde stau acum. Niciun răspuns.

Într-o seară ploioasă, am găsit curajul să merg la Irina acasă. Mi-a deschis ușa și m-a privit lung.

— Ce vrei?

— Să-mi cer iertare… Să-mi văd fata… Să încercăm să fim din nou o familie…

Irina a oftat adânc:

— Radu… prea mult timp ai ales altceva în locul nostru. Poate că e prea târziu…

Ana a apărut în spatele ei și m-a privit fără să spună nimic.

— Vreau doar să știți că vă iubesc… Și că regret tot ce am făcut greșit…

Am plecat cu inima frântă.

Au trecut luni de atunci. Încerc să mă refac fizic și sufletește. Uneori primesc câte un mesaj scurt de la Ana: „Sunt bine.” Atât.

Stau acum la fereastră și mă întreb: Oare cât valorează iertarea? Poate timpul să vindece răni atât de adânci? Sau unele greșeli nu se uită niciodată?