Când părinții pleacă, nu mai există cale de întoarcere: Povestea unei împăcări ratate

— Nu vreau să-i văd! Ai înțeles? Niciodată!
Vocea lui Gabriel răsuna prin bucătăria mică, făcând farfuriile să vibreze pe rafturi. Era cu două zile înainte de nuntă și, în loc să simt emoția începutului, simțeam doar un nod în stomac. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să-mi adun curajul.

— Gabriel, sunt părinții tăi… Nu vrei măcar să-i anunți? Să le dai o șansă?

S-a întors spre mine cu ochii plini de furie și durere. — Nu meritau nici măcar atât. Să nu mai aduci vorba!

Am tăcut. Știam povestea lui: copil crescut într-un apartament de bloc din Ploiești, cu un tată mereu nemulțumit și o mamă care plângea pe ascuns. Gabriel fusese mereu „prea visător”, „prea slab”, „prea altfel”. Când a intrat la Litere, tatăl lui i-a spus că e o rușine pentru familie. De atunci, nu s-au mai înțeles niciodată.

În ziua nunții, am privit cum sala se umplea de rudele mele gălăgioase, prieteni vechi și colegi de facultate. Scaunele rezervate pentru părinții lui au rămas goale, ca niște fantome care ne urmăreau la fiecare toast. Mama mea m-a tras deoparte la un moment dat:

— Ivona, dragă, nu poți lăsa așa lucrurile astea. O să-l doară toată viața.

Am dat din cap, dar știam că nu pot face nimic. Gabriel era ca un zid.

Anii au trecut. Ne-am mutat într-un apartament mic în București, am schimbat joburi, am plătit rate la bancă și am încercat să ne construim o viață normală. Dar fiecare Crăciun era o luptă: „Mergem la ai tăi sau stăm acasă?” La fiecare aniversare, Gabriel se închidea în birou și asculta muzică veche, cu ochii pierduți.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la sora lui Gabriel, Roxana. Plângea.

— Ivona… tata e la spital. Nu cred că mai are mult.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am intrat în birou și l-am găsit pe Gabriel cu fața în palme.

— E bolnav… — am șoptit.

Nu mi-a răspuns. A doua zi dimineață, l-am văzut cum își pune cămașa neagră și pleacă fără să spună nimic. S-a întors târziu, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi.

— L-am văzut… Dar n-am putut să-i spun nimic. Nici măcar „te iert”.

L-am îmbrățișat strâns. În acea noapte, Gabriel a plâns ca un copil.

După înmormântare, mama lui a venit la noi acasă. O femeie micuță, cu mâinile tremurânde și ochii umflați de plâns. A stat pe marginea canapelei și s-a uitat la noi ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea cuvintele.

— Gabriel… — a început ea — …eu n-am știut niciodată cum să te apăr. Mi-a fost frică de el… Mi-a fost frică să nu te pierd și pe tine.

Gabriel a rămas nemișcat. Eu i-am luat mâna mamei lui în a mea.

— Toți greșim… Dar dacă nu ne iertăm unii pe alții, ce ne mai rămâne?

A plecat fără să primească un răspuns clar. În lunile care au urmat, Gabriel s-a afundat tot mai mult în muncă. Nu vorbea despre tatăl lui decât rareori, și atunci doar cu reproșuri sau ironii amare.

Într-o seară, după ce s-a întors de la serviciu, l-am găsit uitându-se la o fotografie veche: el copil, între părinții lui, la mare.

— Crezi că m-ar fi iertat dacă i-aș fi spus ce simt? — m-a întrebat încet.

— Nu știu… Dar cred că ar fi vrut măcar să audă.

A oftat adânc.

— Am crezut că dacă îi pedepsesc cu tăcerea mea, o să simt că am câștigat ceva. Dar acum… simt doar golul ăsta care nu se mai umple cu nimic.

Am încercat să-l ajut să-și găsească liniștea: am mers împreună la biserică, am vorbit cu un psiholog, am încercat să-l apropii de mama lui. Dar fiecare pas era ca o luptă cu trecutul.

Într-o zi de primăvară, mama lui Gabriel a venit la noi cu o cutie veche plină cu scrisori și fotografii. Le-am citit împreună: scrisori din armată, felicitări de ziua lui, bilețele stângace din copilărie. Printre ele era o scrisoare netrimisă:

„Gabriel, îmi pare rău că n-am știut să fiu tatăl de care aveai nevoie. Poate într-o zi vei putea să mă ierți.”

Gabriel a citit-o de zeci de ori în acea seară. Apoi a rupt tăcerea:

— Ivona… dacă aș putea da timpul înapoi…

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi pentru tot ce nu fusese spus la timp.

Acum, după ani de zile, încă mă întreb: De ce ne e atât de greu să iertăm? Merită vreodată orgoliul nostru prețul pierderii celor dragi? Poate cineva să găsească liniștea fără împăcare?