Când soțul meu mi-a cerut socoteală pentru fiecare leu: Mărturia unei soții românce

— Tu chiar ai dat 120 de lei pe rochia asta? Tu știi câte ore muncesc eu pentru banii ăștia?
Vocea lui Mihai răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. M-am oprit din tăiat legumele pentru ciorbă și am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Nu era prima dată când discuția noastră ajungea aici, dar de data asta ceva s-a rupt în mine.

— Mihai, e doar o rochie. Am luat-o la reducere, pentru aniversarea noastră… Nu cred că e cazul să facem o tragedie din asta.

A oftat teatral și a început să răsfoiască facturile de pe masă, ca un contabil obosit. De câteva luni, fiecare cheltuială era analizată la sânge: bonuri, chitanțe, chiar și restul de la pâine. Nu mai eram soția lui, eram un fel de angajat care trebuia să justifice fiecare leu.

— Nu e vorba doar de rochie, Irina! De când cu scumpirile astea, nu mai putem arunca banii pe fereastră. Eu muncesc peste program, tu stai acasă cu copiii și tot nu ne ajung banii. Unde se duc?

M-am uitat la el și am simțit că nu mă mai recunoaște. Când ne-am căsătorit, promiteam unul altuia că vom fi o echipă. Acum eram doi străini care împărțeau aceeași masă, dar nu și aceleași vise.

— Crezi că mie îmi place să cer bani pentru orice? Crezi că nu mi-e rușine când trebuie să-ți spun că nu mai avem lapte sau scutece?

A tăcut. Copiii s-au auzit râzând din camera lor, iar eu am simțit un nod în gât. M-am dus la baie și am plâns în liniște, ca să nu mă audă nimeni. M-am întrebat unde am greșit. Oare așa arată dragostea după zece ani de căsnicie?

Înainte, Mihai era altfel. Îmi aducea flori fără motiv și mă lua în brațe când aveam o zi proastă. După ce s-a născut al doilea copil și ratele la bancă au crescut, ceva s-a schimbat. A devenit tot mai tăcut, mereu obosit și nervos. Eu am renunțat la job ca să stau cu copiii, iar el a început să simtă toată presiunea pe umerii lui.

— Irina, trebuie să fim responsabili. Nu mai suntem copii. Dacă nu ținem evidența banilor, o să ajungem pe drumuri!

Am încercat să-i explic că nu pot trăi cu frica de a cheltui. Că nu vreau să mă simt vinovată pentru fiecare mică bucurie: o cafea cu o prietenă, o carte pentru copii, o prăjitură la cofetărie. Dar el părea surd la argumentele mele.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat din nou să vorbim.

— Mihai, nu mai pot trăi așa. Simt că nu mai sunt soția ta, ci contabilul tău. Unde am ajuns?

S-a uitat la mine lung și am văzut lacrimi în ochii lui. Nu plânsese niciodată în fața mea.

— Și eu sunt speriat, Irina. Mi-e frică să nu pierdem totul. Mi-e frică să nu te pierd pe tine.

Atunci am înțeles că nu banii erau problema principală, ci frica. Frica de viitor, de eșec, de sărăcie. Frica ne făcuse dușmani.

Am decis să mergem împreună la consiliere de cuplu. La început a fost greu — Mihai era sceptic, eu eram rușinată. Dar acolo am învățat să ne ascultăm din nou. Să vorbim despre nevoile și temerile noastre fără să ne judecăm.

Mama mea mi-a spus odată: „Banii vin și pleacă, dar sufletul omului rămâne.” Am încercat să țin minte asta când Mihai îmi cerea socoteală pentru fiecare leu.

Nu pot spune că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă avem certuri despre bani, încă ne e greu uneori. Dar acum știm că suntem împreună în lupta asta.

Într-o zi, fiica mea cea mică m-a întrebat:

— Mami, tu îl iubești pe tati?

Am zâmbit trist și i-am răspuns:

— Da, îl iubesc. Chiar dacă uneori ne certăm.

Poate că multe femei din România trec prin ce am trecut eu: presiunea banilor, lipsa de comunicare, teama de viitor. Poate că nu există rețete magice pentru fericire. Dar cred că merită să luptăm pentru familie și pentru iubire.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi ajungem să ne măsurăm fericirea în bani? Și cât costă liniștea sufletului nostru?