Când Tata a Bătut la Ușă cu Valiza în Mână

— Ce faci aici, tată? am întrebat, cu vocea tremurândă, când l-am văzut stând în ploaie, cu valiza veche la picioare și ochii roșii de oboseală sau poate de plâns. Nu-l mai văzusem așa niciodată — nici măcar atunci când mama ne-a părăsit, nici când am plecat eu la facultate fără să mă uit înapoi.

— Am venit… să stau la tine o vreme, Vlad, a spus el încet, evitându-mi privirea. Am vândut casa.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Casa copilăriei mele, cu mirosul de lemn vechi și pereții plini de poze îngălbenite, nu mai exista. Și tata, omul care nu știa să spună „te iubesc”, dar care îmi lăsa mereu o felie de pâine unsă cu unt pe masă dimineața, era acum un străin cu bagaje la ușă.

— Cum adică ai vândut casa? De ce nu m-ai sunat? De ce nu ai zis nimic?

A ridicat din umeri, ca și cum totul ar fi fost o nimica toată. — Nu mai era nimic pentru mine acolo. Și… n-am vrut să te deranjez.

M-am uitat la el lung. Tata nu știa să vorbească despre sentimente. Întotdeauna a preferat să tacă sau să ridice tonul când nu-i convenea ceva. După ce mama a plecat cu alt bărbat, am rămas singuri și fiecare s-a închis în lumea lui. Eu am ales să plec la București, să-mi fac un rost. El a rămas în sat, cu găinile și grădina lui, refuzând orice ajutor sau vizită.

— Intră, i-am spus sec, făcându-i loc pe holul îngust al apartamentului meu din Drumul Taberei. Soția mea, Irina, a apărut din bucătărie cu fetița noastră de trei ani în brațe.

— Bună seara, domnule Petrescu, a zis ea politicos, dar privirea îi trăda neliniștea.

Tata a dat din cap și s-a așezat stingher pe marginea canapelei. Valiza lui părea să apese podeaua mai tare decât greutatea unui om bătrân.

În acea noapte n-am dormit deloc. Irina m-a tras deoparte după ce tata s-a dus la culcare.

— Vlad, nu putem să-l ținem aici la nesfârșit. Avem copil mic, spațiu puțin… Și nici nu știu dacă e bine pentru toți.

— Știu… dar ce să fac? E tata. N-am cum să-l las pe drumuri.

— Dar nici nu poți să-i permiți să intre peste viața noastră fără să discutați nimic înainte! De ce nu ți-a spus?

N-am avut răspuns. Poate pentru că niciodată nu am știut să vorbim unul cu altul. Poate pentru că mereu am evitat conflictele adevărate.

Zilele următoare au fost un chin. Tata se trezea devreme și făcea cafeaua prea tare. Se uita la televizor cu volumul dat la maximum și comenta știrile politice ca și cum ar fi fost încă la birtul din sat. Fetița îl privea curioasă, dar Irina era tot mai iritată.

Într-o seară, după ce am pus-o pe Maria la culcare, am încercat să vorbesc cu el.

— Tată, de ce ai vândut casa? Chiar nu mai aveai pe nimeni acolo?

A oftat adânc.

— După ce ai plecat tu… n-a mai fost nimic de făcut acolo. Toți prietenii mei au murit sau au plecat la copii în străinătate. M-am simțit singur ca un câine. Și… am crezut că poate aici o să fie altfel.

— Dar nu m-ai întrebat dacă pot sau vreau să te primesc! Ai decis pentru mine, ca întotdeauna!

A tăcut mult timp. Mâinile îi tremurau ușor.

— N-am știut cum să-ți spun… Mi-a fost rușine. Și frică.

M-am simțit vinovat și furios în același timp. Toată viața am fugit de el pentru că nu știa să fie tată. Acum fugea el spre mine pentru că nu știa să fie singur.

Irina a venit lângă noi și a spus blând:

— Domnule Petrescu, poate găsim o soluție împreună. Poate vă putem ajuta să vă găsiți o garsonieră aproape de noi…

Tata a dat din cap trist.

— Nu vreau să fiu o povară…

— Nu sunteți o povară, dar nici noi nu putem trăi ca înainte. Avem nevoie de spațiu și liniște pentru copil.

A doua zi am început să căutăm o garsonieră pentru el. L-am ajutat să-și mute lucrurile și am încercat să-l vizitez cât de des am putut. Dar ceva s-a rupt definitiv între noi — sentimentul că suntem o familie adevărată.

Într-o duminică, când i-am dus Mariei o prăjitură făcută de el, tata m-a privit lung și mi-a spus:

— Vlad, îmi pare rău că n-am știut niciodată cum să fiu aproape de tine…

Am simțit un nod în gât și n-am putut răspunde nimic. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi ajungem străini în propria familie? Și cât de mult putem ierta înainte ca totul să fie prea târziu?