Când un bărbat puternic intră în viața unei femei: Povestea Anei

— Ana, nu mai pot să te recunosc! Ce-ai ajuns să faci pentru el? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui și mirosul de pâine proaspătă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe geamul ud de ploaie. În acea seară, totul părea să se destrame în jurul meu.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum cineva intră în viața voastră ca o furtună, dar așa a fost cu Vlad. L-am întâlnit la o conferință despre arhitectură, unde eu, timidă și mereu cu capul în nori, încercam să-mi fac loc printre oameni mult mai siguri pe ei. Vlad era altfel decât toți ceilalți: înalt, cu ochii aceia pătrunzători și o voce care te făcea să vrei să-l asculți la nesfârșit. M-a abordat direct, fără ocolișuri:

— Tu ești Ana Popescu? Am citit articolul tău despre casele vechi din București. Mi-a plăcut mult. Ai curaj.

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. Nu eram obișnuită să fiu remarcată, cu atât mai puțin lăudată. Din acea clipă, Vlad a început să facă parte din viața mea. La început, totul părea un vis: cineva care mă vedea, mă asculta, mă făcea să râd și să uit de toate grijile. Prietenele mele erau încântate:

— În sfârșit, Ana! Un bărbat adevărat! Să nu-l lași să-ți scape!

Dar mama era sceptică. Ea a crescut singură după ce tata ne-a părăsit când aveam șapte ani. Mereu mi-a spus să fiu atentă la oamenii care par prea buni ca să fie adevărați.

— Vlad e prea sigur pe el, Ana. Nu vezi cum te privește? Parcă vrea să te citească până la capăt.

Am ignorat-o. Eram îndrăgostită până peste cap. Vlad mă făcea să mă simt specială, dar încet-încet am început să observ schimbări subtile. La început, era grijuliu:

— Nu cred că prietena ta Irina e potrivită pentru tine. Te influențează negativ.

Apoi a început să-mi spună cum ar trebui să mă îmbrac:

— Rochia asta nu te avantajează. Îți stă mai bine în albastru.

La început am râs, apoi am început să-l ascult. Îmi plăcea că îi pasă de mine, sau cel puțin așa credeam. Dar cu fiecare zi, simțeam că pierd ceva din mine. Prietenele mele au început să mă evite; mama nu mai venea în vizită atât de des.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre faptul că voiam să merg la ziua unei colege fără el, am izbucnit în lacrimi:

— De ce trebuie să controlezi totul? Nu mai sunt eu!

El m-a privit rece:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca. Dar știi bine că fără mine n-ai avea curaj nici să ieși din casă.

Atunci am simțit pentru prima dată frica adevărată. Nu era frica de a fi singură, ci frica de a nu mai ști cine sunt. Am început să mă izolez, să mint că totul e bine când mama mă suna:

— Ana, tu plângi? Ce s-a întâmplat?

— Nimic, mamă. Sunt doar obosită.

Într-o zi, am găsit curajul să merg la Irina. M-a primit cu brațele deschise și m-a ascultat fără să mă judece.

— Ana, tu nu vezi că Vlad te manipulează? Nu e iubire ce face el.

Am plâns ore întregi în brațele ei. Mi-am dat seama cât de mult mă schimbase Vlad și cât de departe eram de fata care iubea arhitectura și serile liniștite cu prietenii.

A urmat o perioadă grea. Vlad nu a acceptat ușor despărțirea. A venit la ușa mea de nenumărate ori, a sunat-o pe mama, a încercat să-mi convingă prietenii că eu sunt cea instabilă.

— Ana, fără mine vei fi nimeni! striga el într-o noapte ploioasă sub balconul meu.

Dar eu deja învățasem ceva esențial: nimeni nu are dreptul să-mi ia vocea sau libertatea. Cu ajutorul mamei și al Irinei am reușit să mă regăsesc pas cu pas. Am reluat proiectele care îmi aduceau bucurie și am început terapia ca să-mi vindec rănile invizibile.

Astăzi încă mai simt uneori fiorul fricii când aud pași grei pe scara blocului sau când văd un bărbat cu ochii ca ai lui Vlad. Dar știu că nu mai sunt singură și că am dreptul la propria mea poveste.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine trăiesc în umbra unui bărbat puternic și nu-și mai aud propria voce? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” și să ne recâștigăm libertatea?