Când viața se rupe într-un SMS

— Nu uita să pui hainele la uscat, te rog! — vocea lui Radu răsuna din hol, în timp ce-și trăgea valiza după el. Eu eram în bucătărie, cu mâinile ude de la vase. Nu m-am întors să-l privesc, doar am strigat un „Da, sigur!” peste umăr. Era a treia delegație din luna aceea. M-am obișnuit cu plecările lui, cu liniștea care se lăsa peste apartamentul nostru mic de pe strada Mihai Eminescu. Am închis ușa după el și am rămas cu sunetul pașilor lui pe scări, un ecou care nu-mi spunea nimic nou.

Seara aceea a trecut ca oricare alta. Am făcut ordine, am citit puțin și m-am culcat devreme. A doua zi, am mers la serviciu, am schimbat două vorbe cu colega mea, Lidia, despre cât de greu e să ții casa singură. „Lasă, măi Irina, măcar nu-ți bate nimeni la cap”, a râs ea. Am zâmbit și eu, dar în sufletul meu știam că nu e chiar așa.

Au trecut șapte zile fără niciun semn de la Radu. Niciun telefon, niciun mesaj. M-am gândit că e prins cu munca, că poate are probleme cu semnalul sau e prea obosit. În a șaptea seară, când tocmai mă pregăteam să mă uit la un film, telefonul a vibrat pe masă. Un SMS de la Radu. Am zâmbit larg și am deschis mesajul fără să bănuiesc nimic.

„Irina, nu mă mai întorc acasă. Încep o viață nouă. Îmi pare rău.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am recitit mesajul de zeci de ori, încercând să găsesc o explicație, o greșeală de tastare, orice. Am sunat imediat, dar telefonul lui era închis. Am trimis mesaje peste mesaje: „Ce s-a întâmplat?”, „Radu, te rog, răspunde-mi!”, „E vreo glumă proastă?” Nimic.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, atingându-i hainele rămase în dulap, perna pe care încă îi simțeam mirosul. M-am uitat la poza noastră de la nuntă și m-am întrebat unde am greșit.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Lidia m-a întrebat ce am pățit; i-am spus doar că nu mă simt bine. Seara am sunat-o pe mama. „Mamă, Radu nu se mai întoarce”, i-am spus printre lacrimi. Mama a tăcut o clipă lungă. „Irina, trebuie să fii tare. Poate are pe altcineva… bărbații… știi cum sunt.”

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Nu voiam să cred că Radu ar fi capabil de așa ceva. Noi nu eram perfecți, dar ne iubeam… sau cel puțin așa credeam eu.

Au trecut zilele ca prin ceață. Prietenii comuni au început să mă sune: „Ai vorbit cu Radu?”, „Știi ceva de el?” Nimeni nu știa nimic concret. Unii spuneau că l-au văzut cu o femeie blondă la cafeneaua din centru. Alții că ar fi plecat din țară.

Într-o seară, după două săptămâni de tăcere, am primit un alt mesaj: „Te rog să nu mă cauți. E mai bine așa pentru amândoi.” Atât. Fără explicații, fără scuze adevărate.

Am început să mă gândesc la toate momentele în care poate ar fi trebuit să fiu mai atentă la el, la noi. Să-i spun mai des că îl iubesc sau să-l ascult când venea obosit acasă. Dar apoi mi-am dat seama că vina nu era doar a mea. Că el alesese să plece fără să lupte pentru noi.

Mama venea des la mine și încerca să mă scoată din casă: „Hai la piață, hai la biserică… Nu poți sta așa!” Dar eu nu voiam decât să stau în pat și să mă uit la tavan.

Într-o zi, Lidia m-a luat aproape cu forța la o cafea. „Irina, trebuie să mergi mai departe! Nu poți lăsa un bărbat să-ți distrugă viața.” Am izbucnit în plâns în mijlocul cafenelei pline ochi de oameni străini.

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din pat fără să simt că mă prăbușesc sub greutatea singurătății. Am început să ies din nou cu prietenele mele vechi — Ana și Simona — și să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură.

Într-o zi, l-am văzut pe Radu pe stradă, ținându-se de mână cu o femeie tânără și râzând zgomotos. M-a văzut și el și pentru o clipă privirile ni s-au întâlnit. Nu a spus nimic; doar a întors capul și a grăbit pasul.

M-am simțit eliberată atunci. Pentru prima dată după mult timp am simțit că pot respira din nou fără el.

Acum locuiesc singură într-un apartament micuț pe strada Griviței. Încă mai am momente când mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă… Dar știu că nu pot schimba trecutul.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: „Oare cât de mult ne cunoaștem cu adevărat partenerii? Sau chiar pe noi înșine?”

Poate că răspunsurile nu vin niciodată… Dar voi ce credeți? Ați trecut prin ceva asemănător? Cum ați reușit să mergeți mai departe?