Casa bunicii și povara moștenirii

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fac față singură! am izbucnit, cu telefonul strâns în palmă, în timp ce bunica, în camera alăturată, murmura ceva neinteligibil, pierdută în lumea ei de amintiri și uitare.

Mama a tăcut o clipă, apoi vocea ei a venit rece, ca o sentință:
— Ți-a lăsat casa, nu? Acum e rândul tău să ai grijă de ea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Casa aceea, cu pereții ei crăpați și mirosul de vechi, nu fusese niciodată un cămin pentru mine. Era doar locul unde veneam în vacanțe, unde bunica mă răsfăța cu plăcinte și povești, dar și unde tata venea rar, mereu grăbit, mereu cu altă scuză. După ce bunicul a murit, bunica a rămas singură, iar eu am moștenit casa pentru că „așa e drept”, spunea mama. Dar dreptatea asta avea un preț pe care nu-l înțelesesem până acum.

Bunica nu mai putea trăi singură. Uitase să stingă aragazul, se rătăcea prin curte, vorbea cu umbrele de pe pereți. Mama, care locuia la oraș, la două ore distanță, nu voia să audă de mutat sau de azil. „Nu-mi cere să-mi schimb viața la bătrânețe”, mi-a spus de atâtea ori. „Tu ai casa, tu trebuie să te ocupi.”

În fiecare dimineață, mă trezeam înainte de răsărit, cu inima grea. Îi pregăteam bunicii ceaiul, îi schimbam hainele, o ajutam la baie. Uneori mă privea cu ochii ei albaștri, limpezi ca cerul de vară, și mă întreba cine sunt. Alteori mă confunda cu mama, sau chiar cu sora ei moartă de mult. În rarele momente de luciditate, îmi spunea:
— Ești un copil bun, Ilinca. Să nu mă lași singură.

Dar eu mă simțeam tot mai singură. Prietenii mei din oraș mă sunau tot mai rar. Jobul de la distanță devenise un chin, cu internetul care pica mereu și cu șeful care nu înțelegea de ce nu pot veni la birou. Seara, când bunica adormea, mă prăbușeam pe canapea și plângeam în tăcere, cu fața în palme.

Într-o zi, am găsit-o pe bunica încercând să iasă pe poartă, desculță, cu o sacoșă plină de haine vechi.
— Unde mergi, mamaie?
— Mă duc acasă, la mama mea. Trebuie să ajung înainte să se întunece.

Am simțit un nod în gât. Am luat-o de mână și am dus-o înapoi în casă, încercând să-i explic că aici e acasă, că eu sunt Ilinca, nepoata ei. Dar ochii ei erau goi, pierduți undeva departe.

Seara aceea a fost cea mai grea. Am sunat-o pe mama, cu vocea tremurândă:
— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot singură! Te rog, ajută-mă!

Mama a oftat adânc:
— Ilinca, eu am făcut destule pentru mama mea. Acum e rândul tău. Casa aia nu e doar o moștenire, e o responsabilitate. Dacă nu poți, vinde-o și du-o la azil. Dar să știi că o să regreți toată viața.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Cum să aleg între viața mea și datoria față de bunica? Cum să o trădez pe femeia care m-a crescut cu atâta dragoste?

Zilele au trecut greu. Bunica era tot mai absentă, iar eu tot mai epuizată. Într-o seară, când am ieșit să iau aer pe prispă, vecina, tanti Viorica, s-a apropiat sfioasă:
— Ilinca, nu vreau să mă bag, dar te văd cât de greu îți e. Poate ar trebui să vorbești cu preotul sau cu asistenta socială. Nu ești singură.

Am mulțumit, dar m-am simțit și mai vinovată. Oare chiar nu pot să duc singură povara asta? Oare sunt o egoistă dacă vreau să-mi trăiesc viața?

Într-o noapte, bunica a făcut febră mare. Am chemat salvarea, am stat cu ea la spital până dimineața. Doctorița m-a privit cu compasiune:
— E greu să ai grijă de cineva cu demență. Aveți nevoie de ajutor. Gândiți-vă la un centru specializat.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Mama a venit a doua zi, pentru prima dată după luni întregi. S-a uitat la bunica, apoi la mine:
— Nu te judec, Ilinca. Știu că e greu. Dar fiecare generație trebuie să-și ducă crucea.

Am izbucnit:
— Dar de ce trebuie să fie totul pe umerii mei? Tu unde ai fost? De ce nu putem fi o familie, să ne ajutăm?

Mama a tăcut. În ochii ei am văzut pentru prima dată regretul.

În cele din urmă, am decis să caut ajutor. Am angajat o femeie din sat să stea cu bunica câteva ore pe zi, iar eu am început să merg la psiholog. Am vorbit cu mama despre un plan pe termen lung, despre posibilitatea unui centru specializat, despre împărțirea responsabilităților.

Casa bunicii nu mai era doar o povară, ci locul unde am învățat cât de greu e să fii adult, să iei decizii imposibile și să nu uiți de tine.

Uneori, când stau pe prispă și privesc apusul, mă întreb: oare cât din ceea ce fac e datorie și cât e iubire? Oare câți dintre noi nu ne simțim zdrobiți între generații, între ce trebuie și ce vrem? Voi ce ați fi făcut în locul meu?