Casa din Strada Lalelelor: Povara unei Moșteniri

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să vorbești cu noi? Glasul Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastră, unde ploaia bătea ritmic în geam.

— Irina, am vrut doar să-l ajut pe Radu. Știi cât de greu i-a fost acolo, singur, la studii în Franța. Când se întoarce, măcar să aibă un loc al lui…

Irina a izbucnit într-un râs amar. — Și Vlad? El nu contează? Sau pentru el nu ai făcut niciun plan?

Mi-am mușcat buza. Vlad era mereu aici, aproape. Poate că m-am gândit că nu are nevoie de același sprijin. Poate că m-am înșelat. Dar cum să-i explic asta fetei mele fără să par nedreaptă?

— Vlad are serviciu, e aproape de noi… Nu m-am gândit că ar avea nevoie de casă la fel ca Radu.

Irina s-a ridicat brusc de la masă. — Nu e vorba doar de casă! E vorba că ai ales între copiii mei. Ai făcut diferențe, mamă! Ai uitat cum era când tata făcea la fel între mine și fratele meu? Ai uitat cât te durea?

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am privit spre poza veche de pe perete: eu, tânără, cu soțul meu și cei doi copii. Atunci juram că nu voi repeta greșelile părinților mei.

— Nu vreau să vă certați din cauza mea… am șoptit.

Dar Irina deja ieșise din bucătărie, trântind ușa după ea. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o liniște apăsătoare care părea să umple fiecare colț al casei.

A doua zi, Vlad a venit pe neașteptate. S-a așezat pe scaunul lui preferat și m-a privit lung.

— Bunico, e adevărat ce zice mama? Că Radu o să primească casa?

Am încercat să-i zâmbesc, dar mi-a ieșit doar un gest stângaci.

— Vlad, tu ai tot timpul înainte… Ești aici, ai serviciu stabil… Radu vine după ani grei…

— Deci pentru tine contează mai mult cine a suferit mai mult? Sau cine e mai departe? Eu nu am nevoie de nimic de la tine, dar doare să știu că nu suntem egali în ochii tăi.

Cuvintele lui au tăiat mai adânc decât orice reproș. Mi-am amintit cum îl țineam în brațe când era mic și plângea după mama lui. Cum îi promiteam că mereu voi fi aici pentru el.

— Vlad, nu e vorba de dragoste… E doar o casă…

— Pentru tine poate. Pentru noi e dovada că nu suntem la fel.

A plecat fără să mă mai privească. Am rămas cu ochii în gol, ascultând cum ploaia lovea din nou geamul. În seara aceea am primit un mesaj de la Radu: „Bunico, mama mi-a spus despre casă. Nu vreau să fie ceartă din cauza mea. Poate ar trebui să vorbim toți.”

Am simțit un nod în gât. Radu era mereu cel care încerca să împace pe toată lumea. Dar oare eu ce făceam? Îmi doream doar să ajut, dar am reușit doar să rănesc.

În zilele următoare, atmosfera în familie s-a răcit. Irina nu mă mai suna ca înainte. Vlad venea rar și stătea puțin. Radu scria mesaje scurte din Franța, evitând subiectul casei.

Într-o duminică, i-am chemat pe toți la masă. Am pregătit sarmale și cozonac, ca pe vremuri. Când au ajuns, tăcerea era apăsătoare.

— Vreau să vă spun ceva… am început cu voce tremurată. Poate am greșit că am luat decizia singură. Nu vreau ca această casă să vă despartă. Dacă vreți, o vând și împart banii între voi.

Irina a oftat adânc.

— Nu e vorba de bani sau de casă, mamă. E vorba că nu ne-ai întrebat niciodată ce simțim sau ce ne dorim.

Radu a dat din cap.

— Bunico, eu nici nu știu dacă mă întorc definitiv acasă. Poate Vlad are nevoie mai mult decât mine.

Vlad s-a uitat la mine pentru prima dată cu ochii umezi.

— Eu vreau doar să fim o familie. Casa asta nu valorează nimic dacă ne pierdem unii pe alții.

Am izbucnit în plâns. Toată viața am încercat să-i protejez și acum îi vedeam răniți din cauza mea.

— Iertați-mă… Nu am vrut decât să vă fie bine…

Irina m-a îmbrățișat strâns.

— Știm asta, mamă. Dar data viitoare vorbește cu noi înainte să iei decizii care ne privesc pe toți.

În acea seară am stat toți împreună la masă pentru prima dată după mult timp. Am râs, am povestit și am simțit că poate rănile se pot vindeca dacă avem curajul să fim sinceri unii cu alții.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: Oare câte familii se destramă din cauza unei case sau a unei moșteniri? Merită oare bunurile materiale atâta suferință? Poate că adevărata moștenire pe care ar trebui să o las este dragostea și înțelepciunea de a rămâne uniți.