Ce face soțul meu joi seara? Povestea unei trădări tăcute
— Unde te duci iar, Radu? E deja trecut de opt, iar copiii te așteaptă să cinați împreună, am spus cu voce tremurată, încercând să-mi ascund neliniștea.
Radu s-a uitat la mine cu acea privire obosită, pe care am ajuns să o cunosc prea bine în ultimul an. — Am o întâlnire cu băieții la biliard, știi că joia e seara noastră. Nu stau mult, promit.
Am dat din cap, deși în stomac simțeam un nod care nu voia să se desfacă. De câteva săptămâni, serile de joi deveniseră un coșmar pentru mine. Totul începuse cu acea scrisoare anonimă găsită în cutia poștală, scrisă cu litere tăiate din ziar: „Soțul tău nu e unde spune că e. Deschide ochii.”
De atunci, fiecare joi era un chin. Îl urmăream cu privirea cum își pune geaca, cum își aranjează părul în oglindă, cum își verifică telefonul de parcă ar aștepta un semn secret. Îmi venea să țip, să-l întreb direct, dar ceva mă oprea. Poate frica de răspuns.
În acea seară, după ce a plecat, am rămas singură în bucătărie, cu farfuriile aburinde pe masă și cu copiii care mă întrebau unde e tata. — Are treabă la serviciu, le-am spus, mințindu-i și pe ei și pe mine.
Nu am mai rezistat. Am luat telefonul și am sunat-o pe sora mea, Irina.
— Nu mai pot, Irina. Simt că ceva nu e în regulă cu Radu. Cineva mi-a trimis o scrisoare anonimă… Nu știu ce să cred.
Irina a oftat la capătul firului. — Poate cineva vrea doar să-ți facă rău. Sau poate… poate ar trebui să-l urmărești într-o joi. Să vezi cu ochii tăi.
Mi-am făcut curaj abia peste două săptămâni. În seara aceea, m-am îmbrăcat discret și am ieșit la scurt timp după el. L-am văzut urcându-se în mașină și plecând spre centru. L-am urmărit de la distanță, inima bătându-mi nebunește. S-a oprit într-un cartier liniștit, la marginea orașului. A coborât și a intrat într-un bloc vechi.
Am stat în mașină aproape o oră, tremurând de frig și de frică. Mii de scenarii îmi treceau prin minte: poate are pe altcineva, poate joacă la păcănele, poate… Dar nu eram pregătită pentru adevăr.
Când a ieșit, nu era singur. O femeie tânără îl ținea de braț și râdea. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am vrut să cobor și să-i confrunt pe amândoi, dar picioarele nu mă ascultau.
În noaptea aceea nu am dormit deloc. Dimineața, Radu s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Copiii alergau prin casă, iar eu mă prefăceam că totul e normal.
— Ce ai pățit? Pari obosită, m-a întrebat el la cafea.
— Nimic… doar o noapte proastă.
Am început să-l privesc altfel. Fiecare mesaj primit pe telefonul lui mă făcea să tresar. Fiecare zâmbet al lui mi se părea fals. Într-o zi, am găsit curajul să-i spun:
— Radu, trebuie să vorbim serios. Ce faci tu joia seara?
A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc.
— Nu pot să-ți spun… încă nu sunt pregătit.
— Pregătit pentru ce? Să-mi spui că ai pe altcineva?
S-a uitat la mine cu ochii umezi. — Nu e ceea ce crezi tu…
Am izbucnit în plâns. — Atunci spune-mi adevărul! Nu mai pot trăi așa!
A tăcut mult timp înainte să vorbească din nou.
— E cineva care are nevoie de mine… O fată pe care am cunoscut-o la serviciu. Are cancer și nu are pe nimeni aici. Joia merg la ea să o ajut cu tratamentul și cumpărăturile. Nu am vrut să-ți spun ca să nu te îngrijorezi sau să crezi altceva…
Nu știam dacă să-l cred sau nu. Totul părea prea bine pus la punct ca să fie adevărat. Dar când am căutat numele fetei pe internet, am găsit un anunț despre boala ei și despre campania de strângere de fonduri inițiată chiar de Radu.
M-am simțit vinovată pentru toate bănuielile mele, dar rana rămânea acolo. Încrederea era știrbită iremediabil.
Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru noi. Oricât am încercat să reparăm lucrurile, ceva s-a rupt definitiv între noi doi. Copiii au simțit schimbarea și au început să ne întrebe tot mai des dacă vom rămâne împreună.
Irina mi-a spus: — Uneori adevărul doare mai puțin decât minciuna.
Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare merită să iertăm atunci când suntem mințiți din „milă”? Sau adevărul spus prea târziu e tot o formă de trădare?
Ce ați fi făcut voi în locul meu?