Ce nu trebuia să aflu niciodată despre fiica mea

— Ce faci, mamă? De ce te uiți la laptopul meu?
Vocea Ioanei a răsunat brusc în spatele meu, tăioasă, cu o notă de panică pe care nu i-o mai auzisem niciodată. M-am întors speriată, cu mâna încă pe touchpad, ecranul luminându-mi fața ca un reflector la interogatoriu.
— Nu… doar voiam să văd dacă mai găsesc poze de la mare, am bâiguit.
Dar adevărul era altul. De când Ioana plecase la facultate în Cluj, simțeam că distanța dintre noi nu era doar fizică. Era ceva ce nu-mi spunea, ceva ce se ascundea între replicile scurte de la telefon și mesajele seci de pe WhatsApp. Când am văzut folderul „Tego nu pokażę mamie” pe desktop, curiozitatea a fost mai puternică decât orice reținere.
Am dat dublu click. Înăuntru, zeci de fișiere: poze, documente Word, înregistrări audio. Am deschis primul document.
„Nu pot să-i spun mamei că am picat din nou la mate. O să creadă că sunt proastă. O să țipe iar.”
Mi s-a strâns stomacul. Am continuat să citesc, cu o senzație de vinovăție crescândă:
„Uneori mi-e dor de tata, dar nu pot să-i spun mamei. Ea zice mereu că el ne-a abandonat. Dar eu îl iubesc.”
Mâinile îmi tremurau. Am dat click pe o poză: Ioana cu un băiat necunoscut, râzând fericită într-un parc. Alt document:
„M-am săturat să mă prefac că totul e bine. M-am săturat să fiu fata perfectă pentru mama.”
Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. Toate certurile noastre, toate momentele în care am ridicat vocea pentru note mici sau haine aruncate prin cameră, toate reproșurile despre tatăl ei — toate mi-au revenit în minte ca niște lovituri.
— Mamă, te rog! Nu te uita acolo!
Ioana era lângă mine acum, cu ochii în lacrimi. Am închis laptopul brusc, ca și cum aș fi putut șterge tot ce văzusem.
— Ioana… eu… nu voiam…
— Nu voiai ce? Să afli că nu sunt așa cum vrei tu? Că nu sunt perfectă?
Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.
— De ce nu mi-ai spus niciodată că te simți așa? am întrebat cu voce stinsă.
— Pentru că nu m-ai ascultat niciodată! Ai vrut mereu să fiu cea mai bună, să nu greșesc niciodată! Și când am greșit… ai țipat la mine sau ai plâns și m-ai făcut să mă simt vinovată pentru tot!
M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. Nu mai eram mama puternică și sigură pe ea care credeam că sunt. Eram doar o femeie speriată că și-a pierdut fiica pentru totdeauna.
— Ioana, nu știam… Nu mi-am dat seama cât te-am rănit…
A tăcut mult timp. Apoi a șoptit:
— Nici eu nu știam cum să-ți spun. Mi-era frică să nu te dezamăgesc și mai tare.
Am stat așa, una lângă alta, fără să ne atingem, fiecare cu durerea ei. M-am gândit la copilăria ei — la serile când îi citeam povești, la prima zi de școală când i-am făcut codițe strâmbe și ea a râs, la divorțul de tatăl ei și la promisiunea mea că o să fiu destul pentru amândouă. Dar n-am fost. Am fost doar obosită, frustrată și prea ocupată cu grijile mele ca să văd cât de mult suferea ea.
— Poate ar trebui să vorbim mai des… despre orice, nu doar despre note sau treburi prin casă, am spus încet.
— Poate… Dar promite-mi că n-o să mai citești niciodată lucruri care nu-ți sunt destinate.
Am dat din cap rușinată. Știam că am încălcat o limită care nu se mai poate repara ușor. Dar poate era nevoie de asta ca să ne putem spune adevărul una alteia.
În zilele următoare am încercat să fiu altfel: să ascult fără să judec, să întreb fără să cer explicații, să accept că Ioana are dreptul la propriile greșeli și suferințe. Nu a fost ușor — vechile reflexe apăsau mereu pe butoane invizibile — dar am continuat să încerc.

Uneori mă întreb dacă orice mamă ajunge să-și cunoască cu adevărat copilul sau dacă trăim mereu cu iluzia că știm totul despre ei. Oare cât de mult rău facem fără să vrem, doar pentru că iubim prea tare sau prea greșit?