Cutia cu secrete a lui Viorel

— Nu pot să cred! Viorel, cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea răsună spartă prin apartamentul nostru mic din cartierul Dristor, în timp ce țineam în mână cutia metalică pe care tocmai o descoperisem în biroul lui. Era o după-amiază mohorâtă de octombrie, iar frunzele ude se lipeau de geamurile aburite. Căutam actele mașinii, dar am găsit altceva: o cutie încuiată, ascunsă sub teancuri de dosare vechi.

Am stat câteva minute cu cheia în mână, tremurând. Nu știu dacă era frig sau doar furia care mă cuprindea. Am deschis cutia cu gesturi nesigure, așteptând să găsesc poate scrisori vechi sau vreo poză cu noi din tinerețe. Dar nu, acolo era un teanc gros de bani, legat cu elastic, și un carnețel cu cifre ordonate meticulos. Mii de lei, economisiți fără știrea mea.

Viorel a intrat în cameră exact când citeam ultimele rânduri din carnețel. S-a oprit în ușă, palid, cu ochii mari. — Ce faci acolo, Maria? a întrebat încet, ca și cum ar fi sperat să nu-l aud.

— Ce fac? Îți citesc jurnalul secret! Am urlat fără să-mi pese că vecinii ar putea auzi. — De cât timp strângi banii ăștia? De ce nu mi-ai spus nimic?

A tăcut. S-a așezat pe marginea patului și s-a uitat la podea. — Maria, nu e ce crezi…

— Atunci explică-mi! Pentru că eu am crezut că suntem o echipă! Am crezut că fiecare leu pe care-l câștigăm îl punem la comun! Am crezut că suntem săraci împreună!

A ridicat privirea spre mine, cu ochii umezi. — Am vrut doar să avem o plasă de siguranță… pentru zile negre. Nu voiam să te îngrijorez.

— Să nu mă îngrijorezi? Am muncit cot la cot cu tine la fabrica aia nenorocită! Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la tot ce mi-am dorit vreodată! Și tu ai pus bani deoparte pe ascuns?

Mi-am amintit toate serile când stăteam împreună la masa din bucătărie, calculând facturi și împărțind ultimii lei pentru pâine și lapte. Toate dățile când i-am spus că nu avem destul pentru excursia lui Andrei la munte sau pentru medicamentele mamei mele. Și el tăcea, dând din cap că nu avem de unde.

— Maria, te rog… Nu am făcut-o ca să te rănesc. Am vrut doar să fiu sigur că dacă se întâmplă ceva… dacă rămânem fără serviciu sau ne îmbolnăvim…

— Și eu? Eu nu meritam să știu? Eu nu trebuia să am încredere în tine?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era vorba doar despre bani. Era despre toate promisiunile făcute în 27 de ani de căsnicie. Despre toate nopțile când ne țineam de mână și ne juram că vom trece împreună prin orice.

În zilele care au urmat, casa noastră a devenit un câmp de luptă tăcut. Vorbeam doar despre lucruri practice: ce mâncăm, cine duce gunoiul, cine plătește lumina. Andrei și Irina, copiii noștri, simțeau tensiunea și încercau să ne facă să râdem, dar eu nu mai puteam zâmbi.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Viorel a venit la mine cu cutia în mână. — Maria, hai să vorbim. Te rog.

Am oftat adânc și m-am așezat pe canapea. — Spune-mi tot. Fără minciuni.

— Am început să pun bani deoparte acum vreo șapte ani, după ce l-au dat afară pe Costel de la fabrică fără niciun avertisment. Mi-a fost frică. Am văzut cum s-a chinuit el și familia lui… Am vrut să fim pregătiți.

— Dar de ce n-ai avut încredere în mine? De ce ai ales să porți povara asta singur?

A dat din umeri neputincios. — Pentru că știu cât te stresezi cu banii. N-am vrut să te apese și mai mult grija asta.

Am început să plâng. Nu pentru bani, ci pentru tot ce pierdusem între noi: sinceritatea, parteneriatul, visurile comune.

— Viorel, nu știu dacă pot trece peste asta… Nu pentru bani, ci pentru că ai ales să mă excluzi din fricile și planurile tale.

A venit lângă mine și mi-a luat mâna. — Maria, vreau să repar ce-am stricat. Hai să decidem împreună ce facem cu banii ăștia. Să-i folosim pentru noi toți: poate o vacanță, poate niște reparații la casă… Sau îi păstrăm pentru zile negre, dar împreună.

Am stat mult timp în tăcere. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de amândoi, la dragostea care ne-a ținut uniți atâția ani. Poate că Viorel a greșit, dar și frica lui era reală.

În noaptea aceea am decis să nu las banii să ne despartă definitiv. Dar nici nu am uitat ușor trădarea.

Astăzi încă ne reconstruim încrederea pas cu pas. Încercăm să fim mai deschiși unul cu celălalt și să nu mai lăsăm fricile nespuse să ne macine relația.

Mă întreb uneori: câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Cât de mult putem ierta atunci când cei dragi ne ascund adevărul „pentru binele nostru”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?