De ce mă compară mereu cu fosta lui soție?

— Ioana, vezi că supa asta nu e ca a Laurei… Ea punea mereu mai mult leuștean, să simți aroma!
Vocea soacrei mele, doamna Margareta, răsuna în bucătăria mică, printre aburii care se ridicau din oala de pe aragaz. Am strâns buzele și am încercat să zâmbesc, deși simțeam cum inima mi se strânge. Radu, soțul meu, s-a uitat la mine peste masă și a dat din cap aprobator.

— Da, mama are dreptate. Laura făcea o ciorbă grozavă. Dar e ok și așa, Ioana, nu te supăra.

M-am prefăcut că nu aud ironia din vocea lui. Era a treia oară săptămâna asta când numele Laurei apărea în discuție. Laura, fosta lui soție, era prezentă în casa noastră mai mult decât mine. Îi simțeam umbra în fiecare colț: în felul în care era aranjată vesela, în perdelele pe care nu le-am putut schimba niciodată pentru că „Laura le-a ales cu gust”, în pozele ascunse prin sertare pe care le găseam când făceam curățenie.

Când am intrat în familia lor, am crezut că dragostea lui Radu va fi suficientă să mă facă să mă simt acasă. Dar încă din primele luni am simțit privirea rece a soacrei mele și comparațiile subtile care au devenit tot mai directe. La început, Radu încerca să mă apere.

— Mamă, las-o pe Ioana! Nu toată lumea gătește la fel ca Laura.

Dar cu timpul, parcă obosise și el să lupte. Sau poate îi plăcea să fie centrul atenției între două femei care se întreceau pentru aprobarea lui.

Într-o seară, după ce am servit cina, Radu s-a uitat la mine și a spus:

— Știi, Laura nu uita niciodată să-mi pună șervețel lângă farfurie.

Am simțit cum îmi ard obrajii. Am lăsat tacâmurile jos și am ieșit pe balcon. Am plâns în tăcere, cu privirea pierdută peste blocurile gri ale cartierului Titan. M-am întrebat atunci: oare ce caut eu aici? De ce nu sunt niciodată suficientă?

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Margareta în bucătărie, făcând ordine printre borcane.

— Ioana, dragă, nu te supăra că-ți spun… Dar poate ar trebui să vorbești cu Laura. Poate te învață și pe tine cum făcea ea sarmalele alea bune.

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit umilită și mică. Am încercat să-i spun că fiecare femeie are stilul ei, dar nu părea să conteze.

— Da’ ce are dacă înveți? Nu-i rușine să recunoști că altcineva face mai bine!

M-am dus la serviciu cu ochii umflați de plâns. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte la pauză.

— Ioana, iar ai plâns? Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre suspine. Mirela m-a privit lung și mi-a spus:

— Tu nu vezi că te pierzi? Când ai râs ultima dată cu adevărat? Când ai făcut ceva doar pentru tine?

Nu știam ce să-i răspund. Viața mea devenise o cursă continuă după aprobarea unei familii care nu mă voia cu adevărat. Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Radu uitându-se la poze vechi pe laptop.

— Uite aici! Ce frumoasă era Laura la nunta noastră… Tu de ce nu porți niciodată rochii elegante?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am trântit ușa dormitorului și am început să fac bagajele. Radu a venit după mine.

— Ce faci? Unde pleci?

— Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc în umbra Laurei! Nu mai pot să fiu comparată zi de zi! Eu sunt Ioana! Eu sunt aici!

Radu a rămas mut. Pentru prima dată părea că mă vede cu adevărat.

— Ioana… Nu am vrut să te rănesc. Dar… Laura era parte din viața mea mult timp. E greu să uit…

— Nu-ți cer să uiți! Îți cer doar să mă vezi pe mine! Să mă accepți pe mine!

Am plecat la Mirela pentru câteva zile. Acolo am început să mă regăsesc. Am ieșit la plimbare prin Herăstrău, am băut cafea fără grabă, am citit o carte întreagă fără să fiu întreruptă de reproșuri sau comparații.

Radu m-a sunat de câteva ori. La început insista să mă întorc acasă.

— Hai acasă, Ioana! Mama promite că nu mai zice nimic…

Dar eu nu mai voiam promisiuni goale. Voiam respect. Voiam să fiu văzută pentru cine sunt eu.

După o săptămână, Radu a venit la Mirela acasă.

— Ioana… Îmi pare rău. Am vorbit cu mama. I-am spus că dacă nu te respectă, nu mai are ce căuta la noi acasă. Și eu… O să încerc să nu te mai compar cu nimeni. Dar ai răbdare cu mine…

L-am privit lung. Știam că nu va fi ușor. Știam că rănile mele nu se vor vindeca peste noapte. Dar pentru prima dată simțeam că am o voce.

M-am întors acasă cu o singură condiție: orice comparație cu Laura sau altcineva va fi sancționată imediat. Am început terapia de cuplu și am pus limite clare cu soacra mea.

Nu a fost ușor. Au fost zile când aproape am cedat din nou. Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Să gătesc cum îmi place mie, să port hainele care mă reprezintă, să râd din nou fără teamă.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru a fi acceptate? Câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim „ca altcineva”? Oare chiar merită sacrificiul acesta? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?