De ce nu m-ai îmbrățișat niciodată, mamă?

— Mamă, de ce nu m-ai îmbrățișat niciodată?

Cuvintele Ioanei au plutit în aerul greu al bucătăriei, printre aburii ceaiului și mirosul cald de șarlotcă. Am simțit cum mi se strânge stomacul, ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc scaunul de sub mine. Avea 34 de ani, era mamă la rândul ei, iar eu… eu aveam 62 și pentru prima dată în viață nu știam ce să răspund.

— Ce vrei să spui? am bâiguit, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Ioana nu s-a uitat la mine cu reproș. Doar cu o liniște apăsătoare, ca și cum ar fi așteptat răspunsul la o întrebare veche de când lumea. Și totuși, întrebarea asta mă durea mai tare decât orice ceartă pe care am avut-o vreodată.

— Niciodată nu mi-ai spus că mă iubești. Niciodată nu m-ai luat în brațe. M-am întrebat mereu dacă am făcut ceva greșit sau dacă pur și simplu așa ești tu.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile. Tata, bărbat aspru, muncitor la CFR, venea acasă obosit și tăcut. Mama, femeie simplă, crescută la țară, nu știa altceva decât muncă și tăcere. În casa noastră nu se vorbea despre sentimente. Nu ne îmbrățișam, nu ne spuneam „te iubesc”. Era de parcă aceste cuvinte ar fi fost un lux pe care nu ni-l puteam permite.

— Ioana, eu… așa am crescut. Nici pe mine nu m-a îmbrățișat nimeni. Nu știam că ai nevoie…

Mi-am dat seama cât de jalnic sună. Cum să nu știe o mamă că fiica ei are nevoie de dragoste? Dar adevărul era că nu știam. Învățasem să-mi ascund sentimentele sub straturi groase de grijă practică: haine curate, mâncare caldă, teme făcute la timp. Credeam că asta e destul.

— Știu că ai avut grijă de mine, mamă. Dar uneori simțeam că sunt invizibilă pentru tine. Când veneam acasă plângând de la școală, tu doar îmi spuneai să nu mai plâng, că nu ajută la nimic.

Mi-am amintit perfect acele momente. O vedeam pe Ioana micuță, cu genunchii juliți sau cu ochii roșii de plâns. Îi dădeam un prosop ud să-și șteargă lacrimile și îi spuneam să fie tare. Asta făcuse și mama mea cu mine. Asta știam.

— Am vrut să te fac puternică…

— Poate că da, dar uneori aveam nevoie doar să mă ții în brațe și să-mi spui că totul va fi bine.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să mă ridic de la masă, să fug în camera mea ca atunci când eram copil și mă certau părinții. Dar nu mai eram copil. Eram o femeie bătrână care nu știa cum să-și aline propria fiică.

— Știi… când s-a născut Vlad, primul meu băiat, mi-a fost frică să-l țin în brațe. Mi-era teamă că o să-l rănesc sau că o să-l răsfăț prea tare. Dar apoi am văzut cât de mult are nevoie de mine și am început să-l îmbrățișez mereu. M-am gândit mereu la tine… și m-am întrebat dacă ai simțit vreodată nevoia asta.

M-am uitat la mâinile mele: noduroase, muncite, cu pielea uscată de atâta spălat vase și rufe. Mâini care au muncit toată viața, dar care n-au știut niciodată să mângâie cu adevărat.

— Mi-a fost frică, Ioana. Mi-a fost frică să nu par slabă. Mi-a fost frică să nu te rănesc cu stângăcia mea. Și poate… poate mi-a fost frică să nu mă rănesc pe mine însămi dacă te las prea aproape.

A tăcut o vreme. Am auzit doar ceasul din perete ticăind și vântul bătând în geam.

— Mamă… eu te iert. Dar vreau să știi că doare încă.

Am simțit cum mi se umezesc ochii. Nu plâng niciodată — așa am fost învățată — dar acum lacrimile curgeau fără rușine pe obrajii mei brăzdați de timp.

— Și mie îmi pare rău…

Am întins mâna peste masă și i-am atins ușor degetele. A fost prima dată când am făcut gestul ăsta fără teamă. Ioana a zâmbit trist și mi-a strâns mâna înapoi.

— Poate nu e prea târziu…

Am stat așa câteva minute, ținându-ne de mâini ca două străine care încearcă să se regăsească după o viață întreagă de tăceri.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele pierdute, la toate îmbrățișările pe care nu le-am dat și la toate cuvintele pe care le-am înghițit din frică sau rușine. M-am întrebat dacă generația mea va reuși vreodată să rupă lanțul acesta rece al neîmplinirii emoționale sau dacă suntem condamnați să transmitem mai departe aceeași tăcere dureroasă.

Poate că nu e prea târziu să învățăm să iubim altfel… Dar oare câte mame și câți copii mai poartă povara asta tăcută? Voi v-ați spus azi „te iubesc”? V-ați îmbrățișat părinții sau copiii?