De ce nu pot fi fericită la 57 de ani? – Povestea unei mame și a fiicei sale în lupta pentru iubire

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Cum poți să te gândești la tine acum?
Vocea Dórei răsuna în bucătăria mică, acoperind zgomotul ploii care bătea în geamuri. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Aveam 57 de ani și pentru prima dată după mult timp simțeam că viața îmi mai oferă o șansă. Dar privirea fiicei mele, plină de dezamăgire și furie, mă făcea să mă simt ca o adolescentă prinsă cu minciuna.

— Dóra, te rog… Nu e vorba doar despre mine. Am nevoie să respir, să simt că trăiesc din nou. Nu vreau să-mi petrec restul vieții așteptând să treacă zilele pe lângă mine.

Ea a oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din fața mea, cu brațele încrucișate. Ochii ei căprui, atât de asemănători cu ai tatălui ei, mă priveau acuzator.

— De ce acum? După tot ce am trecut împreună? După ce tata ne-a lăsat și tu ai fost singura care m-a ținut pe linia de plutire? Acum vrei să pleci cu omul ăsta… cu Radu?

Am simțit cum mă strânge un nod în gât. Radu era prima rază de lumină după ani de singurătate și compromisuri. Îl cunoscusem la biblioteca din oraș, unde mergeam să scap de monotonia casei. Discuțiile noastre despre cărți s-au transformat rapid în confesiuni despre vieți ratate, vise abandonate și speranțe fragile. Pentru prima dată, cineva mă asculta fără să mă judece.

— Nu plec nicăieri, Dóra. Vreau doar să încerc să fiu fericită. Să nu mai trăiesc doar pentru alții.

Ea a izbucnit:

— Dar eu? Eu ce sunt? Nu ai trăit pentru mine destul?

Am vrut să-i spun că da, am trăit pentru ea. Că fiecare decizie din ultimii douăzeci de ani a fost pentru binele ei. Că am rămas într-o căsnicie rece și plină de tăceri doar ca ea să nu simtă lipsa unui părinte. Dar nu am putut. Pentru că știam că orice aș spune ar fi sunat ca o acuzație.

Am tăcut. Și tăcerea mea a spus totul.

În acea seară, Dóra a plecat trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele, cu ceaiul răcit și cu ploaia care nu se mai oprea. Am simțit cum mă apasă vinovăția, dar și o revoltă surdă: oare chiar nu meritam și eu o șansă la fericire?

A doua zi dimineață, telefonul a sunat devreme. Era sora mea, Mariana.

— Ce-ai făcut cu fata? Mi-a scris aseară că e distrusă… Tu chiar vrei să-ți strici bătrânețea pentru un bărbat?

— Mariana, nu e vorba doar despre el. E despre mine. Despre faptul că nu mai pot trăi ca o umbră.

— Umbra cui? Ai avut tot ce ți-ai dorit! O casă, un copil sănătos… Ce-ți mai trebuie la vârsta asta?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Sănătatea mea mintală! Sufletul meu! Nu vreau să mor simțindu-mă invizibilă!

Mariana a oftat și mi-a spus că exagerez. Că femeile ca noi trebuie să fie mulțumite cu ce au. Cuvintele ei m-au durut mai tare decât reproșurile Dórei.

În zilele următoare, Dóra nu mi-a răspuns la mesaje. Mergeam la serviciu ca un robot, zâmbind fals colegelor mele de la contabilitate. Nimeni nu știa ce furtună era în sufletul meu.

Radu mă suna seara și încerca să mă încurajeze:

— Nu poți trăi viața altora, Maria. Dacă nu faci acum pasul ăsta, când?

Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la Dóra. La cum am crescut-o singură după ce soțul meu ne-a părăsit pentru o femeie mai tânără. La sacrificiile făcute ca ea să termine facultatea la București, la serile în care îi citeam povești ca să uite de certurile din casă.

Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să merg la ea acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Ce vrei? m-a întrebat rece când mi-a deschis.

— Să vorbim… Te rog.

A oftat și m-a lăsat să intru. Apartamentul era mic și dezordonat, semn că nici ea nu era bine.

— Dóra… Știu că te-am rănit. Dar nu pot trăi toată viața cu frica de a nu te supăra pe mine. Am nevoie să fiu și eu fericită.

Ea s-a uitat la mine cu ochii în lacrimi:

— Și eu am nevoie de tine… Dar mi-e frică să nu te pierd.

Am îmbrățișat-o strâns și am plâns amândouă ca două copii rănite.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit între noi. Dóra încă are momente când mă privește cu suspiciune sau când face glume amare despre „criza vârstei a doua”. Dar încet-încet începe să accepte că mama ei are dreptul la o viață proprie.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă egoismul meu va lăsa răni adânci sau dacă va deschide drumuri noi pentru amândouă.

Oare câte femei din România au curajul să-și ceară dreptul la fericire după 50 de ani? Și câte fiice pot accepta că mamele lor sunt mai mult decât niște umbre ale trecutului?