„De ce nu vii acasă, fiule?” – Povestea unei mame care luptă pentru legăturile de familie

— Vlad, de ce nu vii acasă? De ce nu răspunzi la telefon? Glasul meu răsună în bucătăria tăcută, de parcă aș vorbi cu pereții. Mă uit la telefonul vechi, cu tastele tocite, și sper ca măcar azi să primesc un mesaj. Dar e liniște. De două luni nu mi-ai mai trecut pragul.

Totul a început într-o seară de noiembrie, când Irina, nora mea, a intrat val-vârtej în casa noastră. Avea ochii roșii și vocea tăioasă. „Maria, cred că e mai bine să nu mai veniți atât de des pe la noi. Vlad are nevoie de liniște.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad stătea în spatele ei, cu privirea în pământ. Nu a zis nimic. Nici atunci, nici după.

Am crescut singură un copil după ce soțul meu, Ion, a murit într-un accident la combinat. Vlad era tot ce aveam. L-am ținut aproape, l-am dus la școală, am muncit nopți întregi la croitorie ca să nu-i lipsească nimic. Când a venit cu Irina acasă prima dată, am încercat să o primesc ca pe o fiică. Dar parcă niciodată nu am fost destul de bună pentru ea.

— Mamă, Irina e obosită, are mult de lucru la birou, îmi spunea Vlad când îl rugam să vină duminica la masă.
— Și eu sunt obosită, dar tot gătesc pentru voi! îi răspundeam cu vocea tremurândă.

Într-o zi, am sunat la ușa lor cu o plăcintă caldă. Irina mi-a deschis și m-a privit rece.
— Maria, ți-am spus că avem nevoie de spațiu. Nu poți să înțelegi?
— Dar e doar o plăcintă… Am făcut-o pentru Vlad.
— Vlad nu are nevoie de plăcinta ta. Are nevoie să fie liniștit.

Am plecat cu ochii în lacrimi și cu plăcinta în brațe. Pe drum m-am întâlnit cu vecina, tanti Lenuța.
— Ce-ai pățit, Mărioară? Iar te-au dat afară?
— Nu știu ce să mai fac… Parcă nu mai am loc în viața lor.

De atunci, Vlad a început să mă evite. Nu mai răspundea la telefon, nu mai venea acasă. Îmi spuneam că poate e doar o perioadă grea la serviciu. Dar apoi am aflat de la o cunoștință că Irina i-a interzis să mă viziteze.

Într-o seară, am adunat curaj și l-am sunat din nou.
— Vlad, mamă… te rog, vino acasă măcar duminica asta. Am făcut sarmale cum îți plac ție.
— Mamă, nu pot… Irina nu se simte bine.
— Dar tu? Tu cum te simți?
— Nu știu… Nu vreau să ne certăm.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am stat toată noaptea pe marginea patului, uitându-mă la poza lui de la absolvire. Era atât de fericit atunci… Ce s-a întâmplat cu băiatul meu?

A doua zi am mers la biserică și m-am rugat pentru el. Părintele Vasile m-a văzut plângând și m-a întrebat:
— Ce te apasă, Maria?
— Părinte, mi-am pierdut copilul… E viu, dar parcă nu mai există pentru mine.
— Roagă-te și ai răbdare. Poate va veni vremea împăcării.

Dar zilele treceau și nimic nu se schimba. Prietenele mele îmi spuneau să-l las în pace, că poate așa își va da seama ce pierde. Dar cum să-l las? E copilul meu!

În Ajunul Crăciunului am pregătit casa ca pe vremuri: cozonaci, sarmale, brad împodobit cu globuri vechi. Am pus masa pentru trei persoane și am așteptat. La ora șapte am sunat din nou.
— Vlad… vă aștept la masă.
— Mamă… nu venim anul ăsta. Irina vrea să stea doar noi doi.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am stins lumânările și am mâncat singură. M-am uitat la brad și mi-am amintit cum alergai prin casă când erai mic…

După Anul Nou am primit un mesaj scurt: „Mamă, sunt bine.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „mi-e dor”.

Într-o zi m-am întâlnit cu Vlad pe stradă. Era grăbit și părea obosit.
— Vlad! Am strigat după el.
S-a oprit și s-a uitat la mine ca la o străină.
— Mamă… nu pot vorbi acum.
— Vlad, te rog! Ce ți-am făcut? Spune-mi!
— Nu e vina ta… E complicat.
A plecat fără să se uite înapoi.

Seara aceea am plâns până dimineață. M-am întrebat de o mie de ori: unde am greșit? Am fost prea prezentă? Prea sufocantă? Sau poate prea singură?

Au trecut luni de zile fără să-l mai văd. Prietenii mei îmi spun că trebuie să merg mai departe. Dar cum? Cum să merg mai departe când inima mea e tot acolo, la ușa fiului meu?

Uneori mă gândesc să-i scriu o scrisoare. Alteori mă gândesc că poate trebuie doar să-l las în pace. Dar dacă îl pierd de tot?

Mă uit la poza lui și mă întreb: oare există cale de întoarcere? Oare dragostea de mamă poate vindeca rănile astea adânci?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: unde se rupe firul între mamă și fiu? Și cine îl poate reînnoda?