Dor de acasă: Căutarea Anei, iubirea mea pierdută

— Radu, ai văzut-o pe Ana? întrebă mama, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Militari.

Am ridicat din umeri, deși știam că nu o mai văzusem de două zile. Ana era vecina mea de palier, fata cu ochi verzi și părul prins mereu într-o coadă dezordonată. De la zece ani eram de nedespărțit. Împărțeam cornuri calde, râdeam la glumele proaste ale lui Vlad și ne ascundeam de adulții care nu ne înțelegeau. Dar viața Anei era altfel decât a noastră. Tatăl ei murise într-un accident stupid pe șantier, iar mama ei… mama ei se pierduse în sticlele de vodcă și țipetele fără sens.

În acea seară, când poliția a venit să o ia pe Ana, am simțit că mi se rupe inima. Am alergat pe scări, am încercat să mă strecor printre adulți, dar un polițist m-a oprit:

— Băiete, nu ai ce căuta aici. Lasă-i pe cei mari să rezolve.

Ana plângea și striga după mine:

— Radu! Să nu mă uiți!

Nu am uitat-o niciodată. Ani de zile am visat-o noaptea, am căutat-o prin orfelinate, am întrebat de ea la școală, dar nimeni nu știa nimic. Mama îmi spunea să-mi văd de viață:

— Radu, nu poți salva pe toată lumea. Ai grijă de tine!

Dar eu nu puteam. Am crescut cu sentimentul că i-am rămas dator Anei. Am terminat liceul fără chef, am intrat la facultate doar ca să scap de acasă și să-mi ocup mintea cu altceva. Dar golul din suflet nu dispărea.

Într-o zi, după un examen ratat la Sociologie, m-am oprit la o cafenea mică din centru. O fată cu ochi verzi servea la mese. Mi s-a tăiat respirația.

— Ana? am șoptit.

S-a uitat la mine lung, apoi a zâmbit trist:

— Radu… Nu credeam că o să te mai văd vreodată.

Am stat ore întregi la masă, povestind despre anii pierduți. Ana fusese mutată dintr-un centru de plasament în altul, apoi într-o familie adoptivă din provincie. Nu fusese niciodată fericită acolo. Fusese abuzată, ignorată, forțată să muncească prin gospodărie.

— De ce nu ai fugit? am întrebat-o cu furie.

— Unde să fug? Cine mă aștepta?

Am simțit cum mă sufocă vinovăția. Dacă aș fi făcut mai mult… dacă aș fi insistat…

Am început să ne vedem tot mai des. Îi aduceam flori, îi povesteam despre facultate, despre visele mele de a deveni jurnalist. Ea asculta mereu cu un zâmbet obosit. Uneori plângea fără motiv. Alteori dispărea zile întregi fără să dea vreun semn.

Într-o seară, după ce ieșisem împreună la film, Ana s-a oprit pe podul de la Unirii și s-a uitat lung la apă.

— Radu, tu crezi că oamenii ca mine pot fi vreodată fericiți?

Am luat-o de mână:

— Nu contează trecutul tău. Eu sunt aici acum.

A zâmbit amar:

— Tu ești aici… dar eu nu mai sunt întreagă.

Am încercat să o ajut. Am mers împreună la psiholog, am vorbit cu asistenți sociali, am încercat să-i găsesc un loc de muncă mai bun. Dar Ana era prinsă în propriile traume. Într-o zi a dispărut din nou. Am căutat-o prin spitale, prin adăposturi, am pus anunțuri pe Facebook.

După două luni, am primit un mesaj scurt: „Sunt bine. Nu mă căuta.”

Am simțit că tot universul meu se prăbușește. M-am închis în cameră zile întregi. Mama bătea la ușă:

— Radu, trebuie să mergi mai departe!

Dar cum poți merge mai departe când simți că ai pierdut tot?

Au trecut ani. Am terminat facultatea, m-am angajat la un ziar local, am încercat să-mi refac viața. Dar Ana era mereu acolo, în gândurile mele. Într-o zi am primit o scrisoare fără expeditor:

„Radu,
Îți mulțumesc că nu m-ai uitat niciodată. Poate într-o altă viață vom fi fericiți împreună. Ai grijă de tine.
Ana”

Am plâns ca un copil. Am realizat atunci că unele răni nu se vindecă niciodată complet și că dragostea nu e mereu suficientă ca să salvezi pe cineva.

M-am întrebat mult timp: oare câți copii ca Ana sunt uitați în sistem? Câți dintre noi avem curajul să luptăm pentru cei dragi până la capăt? Poate că povestea mea îi va face pe alții să nu renunțe atât de ușor.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: dacă aș fi făcut mai mult, ar fi fost finalul altfel? Voi ce ați fi făcut în locul meu?