Două garsoniere și o singură inimă frântă: Povestea unei alegeri nespuse

— Cum adică două garsoniere, Lucian? Am simțit cum mi se taie picioarele când am văzut contractele pe masa din sufragerie, printre facturi și reviste vechi. Ploua cu găleata afară, iar în casă ploua cu tăceri grele. Lucian evita să mă privească în ochi, jucându-se nervos cu un pix.

— E mai bine așa, crede-mă. E o investiție bună. Și… una e pentru mama, să nu mai stea singură la țară, a spus el, aproape șoptit.

M-am uitat la el ca la un străin. De doi ani visam împreună la apartamentul nostru cu două camere, cu balcon mare și lumină multă. Făceam planuri despre cum o să arate sufrageria, ce culoare să aibă draperiile, unde să punem rafturile pentru cărți. Era visul nostru. Sau doar al meu?

— Și eu? Unde sunt eu în toată povestea asta? am întrebat, simțind cum mi se strânge gâtul.

Lucian a oftat adânc.

— Nu e vorba doar despre noi, Livia. Mama nu mai poate sta singură. Știi cât de greu îi e acolo, la țară. Și… două garsoniere sunt mai ușor de închiriat dacă avem nevoie.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când Lucian lua decizii fără mine, dar niciodată nu fusese ceva atât de important. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, lăsând ploaia să-mi ude fața. Poate așa nu se vedeau lacrimile.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am făcut compromisuri pentru el: când am acceptat să mergem în concediu la munte, deși eu visam la mare; când am renunțat la jobul din orașul meu natal ca să ne mutăm aproape de serviciul lui; când am acceptat să o vizităm pe mama lui în fiecare weekend, deși relația noastră era mereu tensionată.

Dimineața m-am trezit cu ochii umflați și inima grea. Lucian plecase deja la serviciu. Pe masă lăsase un bilet: „Te iubesc. O să fie bine.”

Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Ioana.

— Nu pot să cred! Cum să cumpere două garsoniere fără tine? Ești soția lui, nu o chiriașă! a exclamat ea.

— Poate exagerez… Poate chiar e mai bine așa…

— Nu! Nu e normal! Trebuia să vă consultați! Ce urmează? Să-ți spună într-o zi că v-a vândut mașina?

Am râs amar. Ioana avea dreptate. Dar ce puteam face? Să-l pun să vândă garsonierele? Să mă cert cu el până la epuizare?

Seara, când a venit acasă, Lucian părea obosit și apăsat.

— Livia, te rog… Nu vreau să ne certăm. Am făcut asta pentru noi toți. Mama are nevoie de ajutorul nostru.

— Dar eu? Eu ce nevoie am? De ce nu ai avut încredere să mă întrebi?

— M-am temut că o să spui nu. Și nu vreau să o las pe mama singură…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era vorba doar despre apartamente sau bani. Era despre încredere, despre faptul că nu eram parteneri adevărați.

În zilele următoare am început să evit discuțiile cu Lucian. Mergeam la serviciu, mă întorceam târziu acasă, găseam mereu ceva de făcut ca să nu stăm față în față. Mama lui m-a sunat într-o zi:

— Livia, dragă, am auzit că Lucian mi-a luat o garsonieră în oraș. Nu știu cum să-i mulțumesc… Dar tu ești bine? Parcă ai vocea tristă…

N-am știut ce să-i răspund. Nu voiam să-i stric bucuria, dar nici nu puteam să mă prefac că totul e perfect.

Într-o sâmbătă dimineață, Lucian a venit lângă mine cu două cești de cafea.

— Hai să vorbim, te rog…

Am început să plâng fără să vreau.

— Mi-ai luat visul fără să mă întrebi… Mi-ai luat dreptul de a decide pentru viața mea!

Lucian m-a privit lung.

— Știu că am greșit. Dar nu pot da timpul înapoi. Putem încerca să facem din asta ceva bun?

Nu știam ce să-i răspund. Îl iubeam încă, dar rana era adâncă. M-am gândit la toate femeile care tac și înghit decizii luate peste capul lor. La toate familiile unde unul decide și celălalt doar se conformează.

Au trecut luni de atunci. Mama lui Lucian s-a mutat în garsoniera ei și e fericită. Noi încă locuim într-o garsonieră mică, prea mică pentru visele mele mari. Încercăm să ne regăsim echilibrul, dar uneori mă întreb dacă nu cumva am pierdut ceva esențial pe drum.

Oare cât valorează un compromis? Oare câte vise trebuie să sacrificăm pentru ceilalți până când nu mai rămâne nimic din noi?

Poate că povestea mea e și povestea ta. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?