Douăzeci de Ani de Tăcere: Povestea Unei Mame și a Fiului Ei

— Nu mai veni, mamă. Nu mai încerca să intri aici. Cheile nu-ți mai folosesc la nimic.

Vocea lui Vlad răsuna în capul meu ca un ecou spart, chiar dacă trecuseră doi ani de când mi-a spus asta. Stăteam în fața ușii lui, cu mâinile tremurânde, strângând buchetul de lalele pe care îl cumpărasem din piață. Era ziua lui și, ca în fiecare an, speram că poate, poate anul acesta va deschide ușa. Dar cheia nu se mai potrivea. Schimbase yala. Schimbase totul.

Mă uitam la poarta casei lui dintr-un cartier liniștit din Ploiești, cu gardul proaspăt vopsit și jucăriile fetiței lui împrăștiate prin curte. O vedeam uneori pe micuța Ilinca alergând după un cățel, iar pe soția lui, Roxana, udând florile. Dar Vlad nu ieșea niciodată când eram eu acolo. Parcă dispărea din lume.

Mi-am amintit cum era când era mic. Avea părul blond ca grâul și râdea din orice. Îl țineam strâns de mână când mergeam la școală și îi promiteam că va ajunge cineva mare. Poate am pus prea multă presiune pe el. Poate am vrut prea mult să fie perfect.

— Vlad, nu e destul să iei 9 la matematică! Tu poți mai mult! îi spuneam mereu.

Îmi amintesc cum își lăsa capul în jos și tăcea. Nu plângea niciodată în fața mea. Dar într-o seară l-am auzit suspinând în camera lui. Atunci nu am intrat. Am crezut că e doar o fază.

Anii au trecut și Vlad s-a schimbat. A devenit tot mai retras, iar eu tot mai exigentă. Când a venit cu Roxana acasă pentru prima dată, am privit-o cu suspiciune.

— Ești sigur că ea e potrivită pentru tine? Ai putea găsi pe cineva mai bun, îi șopteam la ureche.

Roxana era tăcută și blândă, dar ochii ei spuneau totul: nu mă voia aproape. Nici ea, nici Vlad.

Când s-a născut Ilinca, am vrut să fiu acolo, să ajut, să fiu bunica pe care nu am avut-o niciodată. Dar Vlad m-a rugat să nu vin la maternitate.

— Mamă, avem nevoie de liniște. Te rog să respecți asta.

Am simțit atunci că mi se rupe sufletul în două. Am plâns toată noaptea, dar a doua zi m-am dus cu un coș plin de hăinuțe la ei acasă. Nu m-au primit.

Apoi a venit ziua aceea fatidică. Era o seară ploioasă de noiembrie. M-am dus neanunțată la ei, convinsă că dacă voi insista destul, mă vor primi. Am bătut la ușă minute în șir. În cele din urmă, Vlad a deschis și mi-a spus cu vocea aceea rece:

— Nu mai veni, mamă. Nu mai încerca să intri aici. Cheile nu-ți mai folosesc la nimic.

De atunci, tăcerea s-a așternut între noi ca o pătură grea de plumb.

În fiecare zi mă uit pe Facebook la pozele lui Vlad cu Ilinca și Roxana. Îi văd râzând la mare, la munte, la aniversări unde eu nu sunt invitată. Mă doare fiecare imagine ca o rană nouă.

Prietenii mei mă întreabă ce s-a întâmplat. Le spun că e ocupat, că are familie, dar adevărul e că nu știu cum să le spun că fiul meu nu mă mai vrea în viața lui.

Sora mea, Elena, îmi spune mereu:

— Maria, ai fost prea dură cu el! Copiii au nevoie de iubire, nu doar de reguli!

Dar eu am crescut altfel. Tata era sever, mama nu mă mângâia niciodată pe cap. Am crezut că așa trebuie să fie și eu: puternică, exigentă, să-l pregătesc pentru viață.

Într-o zi am primit o scrisoare anonimă în cutia poștală: „Lasă-l să trăiască! Nu-l sufoca!” Am recunoscut scrisul Roxanei. M-am simțit umilită și furioasă.

Am încercat să-i trimit mesaje lui Vlad:

„Mi-e dor de tine.”
„Te rog să mă ierți dacă am greșit.”
„Vreau doar să te văd.”

Niciun răspuns.

În Ajunul Crăciunului trecut am stat singură la masă cu două farfurii goale în față: una pentru mine și una pentru el. Am aprins o lumânare și am plâns până dimineața.

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a văzut într-o zi plângând pe bancă în fața blocului.

— Maria dragă, nu-l forța! Lasă-i timp! Poate într-o zi va veni el la tine…

Dar timpul trece și rana se adâncește.

Uneori mă gândesc dacă ar trebui să renunț de tot. Să nu-i mai scriu, să nu-i mai caut. Dar cum poți renunța la propriul copil?

Într-o seară am visat că Vlad era din nou mic și venea alergând spre mine cu brațele deschise:

— Mamiii!

M-am trezit plângând și cu inima frântă.

Am început să merg la biserică și să mă rog pentru el. Să-i fie bine, chiar dacă fără mine.

Într-o zi am primit un mesaj scurt:

„Mamă, te rog să nu mai insiști. Am nevoie de spațiu.”

Atât. Fără semne de punctuație sau emoticoane.

Am realizat atunci cât de mult l-am rănit fără să-mi dau seama. Cât de mult a contat fiecare critică, fiecare privire dezaprobatoare.

Poate dacă aș fi știut să-l iubesc altfel… Poate dacă aș fi știut să spun „Ești suficient așa cum ești.”

Acum stau singură în apartamentul meu mic din Ploiești și mă uit la pozele vechi cu Vlad copil. Îmi lipsește totul: râsul lui, certurile noastre mărunte, chiar și tăcerile acelea apăsătoare din adolescență.

M-am gândit de multe ori să merg la el și să-i spun tot ce simt:

— Vlad, iartă-mă! N-am știut să fiu mama de care aveai nevoie!

Dar mi-e teamă că nici asta nu ar schimba nimic.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată. Poate că uneori dragostea sufocantă doare mai tare decât lipsa ei.

Mă întreb: Oare cât valorează iertarea când vine prea târziu? Și câte mame ca mine trăiesc cu dorul acesta sfâșietor? Voi ce ați face în locul meu?