Duminica Rușinii: O Masă Care Ne-a Schimbat Familia

— Mamă, sincer… mâncarea asta e groaznică!
Replica lui Vlad a căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, cu miros de sarmale și cozonac. Am simțit cum mi se taie respirația. Furculița mi-a căzut din mână, iar Victoria și Zoia au încremenit cu lingurile la jumătatea drumului spre gură. Tăcerea s-a lăsat grea, ca o pătură udă.

— Vlad, nu fi nesimțit! a șuierat Victoria, dar vocea îi tremura.
— Ce? Să nu spun adevărul? De câte ori trebuie să ne prefacem că ne place? a continuat el, ridicând din umeri.

M-am ridicat încet de la masă, încercând să-mi ascund lacrimile. Am crescut două fete singură, după ce tatăl lor ne-a părăsit pentru alta. Duminicile astea erau tot ce aveam. Mesele astea elaborate erau felul meu de a le arăta că încă le pot oferi ceva. Dar acum…

— Mamă, nu-l băga în seamă pe Vlad, a încercat Zoia să mă liniștească, dar vocea ei era stinsă.

Am intrat în bucătărie și am început să spăl vasele mecanic. Mâinile îmi tremurau. Auzeam șoapte din sufragerie:

— De ce ai spus asta? E mama noastră!
— Pentru că nu mai suport! Mereu gătește aceleași chestii grele, fără gust! Și nimeni nu are curaj să-i spună!

Am simțit cum mi se strânge inima. Oare chiar era adevărat? Oare fetele mele se prefăceau de ani de zile? Am început să mă gândesc la toate duminicile trecute: zâmbetele forțate, porțiile lăsate pe jumătate în farfurie, scuzele că „au mâncat deja”.

Când am ieșit din bucătărie, Victoria își strângea geanta. Zoia se uita la mine cu ochii umezi.

— Mamă…
— Nu-i nimic, dragă. Poate Vlad are dreptate. Poate nu mai știu să gătesc.

Victoria s-a apropiat și m-a luat de mână:

— Nu e vorba că nu știi… doar că… poate am putea găti împreună? Să încercăm ceva nou?

Am simțit un nod în gât. Toată viața am vrut să le protejez, să le dau tot ce am mai bun. Dar poate că am rămas blocată în trecut, în rețetele mamei mele, în gusturile copilăriei mele de la țară.

— Știi… când eram mici și tata a plecat, singurul lucru care ne ținea împreună era masa de duminică. Nu voiam să pierdem și asta…

Zoia a izbucnit în plâns:

— Mamă, noi te iubim! Dar ne e greu să-ți spunem când ceva nu ne place. Ne e frică să nu te rănim.

M-am prăbușit pe scaun. Am realizat că toți purtam măști: eu, cea a mamei perfecte; ele, pe cea a fiicelor recunoscătoare; Vlad, pe cea a sincerității brutale.

— Poate ar trebui să vorbim mai des despre ce simțim cu adevărat… am șoptit.

Victoria a zâmbit trist:

— Da… dar nu e ușor. În familia noastră nu prea s-a vorbit despre sentimente.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Zoia: „Mamă, vreau să gătim împreună duminica viitoare. Ce zici de paste?”

Am plâns mult în acea noapte. Nu pentru că Vlad fusese dur, ci pentru că mi-am dat seama cât de mult mă agățasem de trecut și cât de puțin știam despre fetele mele adulte.

Duminica următoare am făcut paste cu Zoia și Victoria. Am râs, am greșit rețeta de trei ori și am ars sosul. Dar a fost prima dată când am simțit că suntem cu adevărat împreună.

Seara, după ce au plecat toți, am rămas singură la masa goală. M-am întrebat: Oare câte familii românești trăiesc cu adevăruri nespuse doar ca să nu rănească pe cineva? Cât de mult ne costă această politețe care ne ține departe unii de alții?