Durerea încrederii pierdute: Povestea unei fiice și a unei mame

— Nu mai am bani, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la plicul gol din portofel. Era a treia oară luna asta când îi dădeam tot ce aveam. Mama stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ, evitând să mă privească. Pe peretele din spatele ei, icoana Maicii Domnului părea să mă judece în tăcere.

— E pentru medicamente, Ilinca, șopti ea, abia auzită. Știi că fără ele nu pot să dorm… și doctorul mi-a zis că trebuie să continui tratamentul.

Avea vocea stinsă, iar mâinile îi tremurau. M-am apropiat și i-am pus banii în palmă, simțind un nod în gât. De când tata a murit, totul s-a schimbat. Mama nu mai era femeia puternică de altădată, cea care mă certa când întârzia mâncarea sau când uitam să-mi fac temele. Acum era fragilă, mereu obosită și cu ochii roșii de plâns.

Eu lucram la supermarket, la casă, și făceam naveta zilnic din satul nostru din Prahova până în Ploiești. Salariul era mic, dar nu mă plângeam. Tot ce voiam era ca mama să-și revină. Seara, când ajungeam acasă, o găseam mereu pe canapea, cu televizorul dat încet și o ceașcă de ceai rece pe masă.

Într-o zi, am găsit o rețetă medicală aruncată sub pat. Nu era pentru somniferele pe care mi le tot cerea, ci pentru calmante puternice. Am simțit cum mi se răcește sângele în vene. Am început să caut prin sertare și am găsit zeci de cutii goale, ascunse printre hainele vechi ale tatei.

— Mamă, ce faci cu toate astea? am întrebat-o într-o seară, ținând cutiile în mâini.

Ea a izbucnit în plâns. — Nu pot altfel, Ilinca… Nu pot să dorm, nu pot să trăiesc fără ele… Nu știu cum am ajuns aici…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toți banii mei, toate sacrificiile mele… nu erau pentru sănătatea ei, ci pentru dependența ei. M-am simțit trădată, furioasă și neputincioasă. Am vrut să țip la ea, să-i spun că nu mai suport minciunile, dar am văzut cât de mică și speriată era în fața mea.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ales să mă minți? am întrebat-o printre lacrimi.

— Mi-a fost rușine… Nu voiam să te împovărez și mai mult…

În zilele care au urmat, am încercat să găsesc soluții. Am vorbit cu medicul de familie din sat, doamna Drăghici, care mi-a spus că dependența de calmante e o problemă reală și greu de tratat. Mi-a recomandat un psiholog la Ploiești și un program de consiliere.

Mama a acceptat cu greu să meargă la terapie. Primele ședințe au fost un chin — pentru ea și pentru mine. O vedeam cum se luptă cu demonii ei, cum plânge după fiecare întâlnire și cum mă roagă să nu o las singură.

Între timp, rudele au început să vorbească pe la colțuri. Mătușa Viorica a venit într-o zi la noi și mi-a spus pe un ton aspru:

— Ilinca, nu-i bine ce faci! O răsfeți prea mult! Las-o să se descurce singură!

Am simțit cum mă sufoc de furie. Nimeni nu știa prin ce trecem noi două. Nimeni nu vedea nopțile în care mama se zvârcolea în pat sau diminețile în care abia se ridica de jos.

La serviciu eram tot mai absentă. Colega mea, Ramona, m-a tras deoparte într-o pauză:

— Ce ai pățit? Ești palidă ca varul…

I-am spus totul printre suspine. Ea m-a îmbrățișat și mi-a zis:

— Nu e vina ta. Dar trebuie să ai grijă și de tine.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Oare chiar uitasem de mine? În fiecare zi alergam între serviciu și casă, între farmacie și cabinetul psihologului. Nu mai aveam timp nici să respir.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — care îmi ceruse din nou bani pentru „medicamente” — am ieșit afară și am plâns sub nucul bătrân din curte. M-am întrebat dacă voi putea vreodată s-o iert pentru tot ce mi-a ascuns.

Timpul a trecut greu. Mama a făcut progrese mici: a început să doarmă fără pastile câteva nopți pe săptămână, a ieșit la plimbare prin sat și chiar a vorbit cu preotul despre suferința ei. Eu am început să-mi dau voie să ies cu prietenii din liceu la un suc sau la un film.

Dar rana trădării încă mă arde. Încerc să-mi spun că dependența e o boală și că mama nu a vrut să mă rănească. Totuși, uneori mă trezesc noaptea cu inima strânsă și mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată încredere deplină în ea.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri, privind-o pe mama cum udă florile din grădină. Încerc să-mi adun curajul să merg mai departe.

Oare câți dintre noi trăim cu frica de a fi trădați chiar de cei pe care îi iubim cel mai mult? Și cum găsim puterea să iertăm atunci când sufletul nostru e făcut bucăți?